Acordul, intermediat de Statele Unite și Uniunea Europeană, a reprezentat "un moment rar de conciliere" între cele două țări din Caucazul de Sud. Într-o declarație, Ministerul azer de Externe a mulțumit Statelor Unite și Georgiei pentru sprijinul acordat în procesele de mediere. Mai exact, Ministerul azer de Externe a menționat contribuția adusă de secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, de asistentul secretarului de stat, Phil Reeker, și de președintele Consiliului European, Charles Michel. La fel de importantă a fost medierea primului ministru georgian, Irakli Garibashvil, și a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), prezidată în prezent de Suedia. 

Analiștii au definit pactul azero-armean drept "primul pas" către rezolvarea numeroaselor probleme nesoluționate. Pentru Armenia, problema principală este repatrierea prizonierilor de război, iar pentru Azerbaidjan este primirea hărților care precizează locațiile minelor care, chiar și astăzi, provoacă accidente echipelor de deminare. Numărul exact al prizonierilor pe care Baku continuă să-i dețină este păstrat secret de ambele părți și estimările se schimbă pe măsură ce circumstanțele se modifică. Potrivit datelor culese de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), 188 de armeni așteaptă să se întoarcă în patria lor. La rândul său, Baku a recunoscut că deține 72 de armeni, negând prezența celor 112 rămași.

Dintre cei 112 armeni pe care Azerbaidjan nu îi recunoaște, 57 sunt soldați care ar fi fost capturați în Hadrut, o zonă a Republicii Artsakh, în decembrie 2020. Acest incident a avut loc la o lună după semnarea tratatului de pace, din 9 noiembrie 2020, între Baku și Erevan, unde Moscova a jucat rolul de mediator. Este important de subliniat că, printre alte dispoziții, acordul prevedea eliberarea imediată a tuturor prizonierilor de război de ambele părți. Cu toate acestea, Azerbaidjanul s-a concentrat asupra armenilor reținuți după semnarea armistițiului, afirmând că obligația de eliberare prevăzută de armistițiu nu li se poate aplica. Potrivit bilanțului CEDO, Baku a eliberat doar 58 de armeni, după care a susținut că nu mai are prizonieri de război pe teritoriul său. Datorită acordului din 12 iunie, bilanțul se ridică acum la 73.

Disputa teritorială apare din faptul că cele două țări, folosind hărți sovietice diferite, revendică suveranitatea zonelor de frontieră. În pofida acordului de pace, tensiunea dintre părți a început să crească din nou începând cu 12 mai, când Armenia a acuzat Azerbaidjanul că și-a desfășurat trupele de-a lungul frontierei, intrând la 3,5 km pe teritoriul Erevanului. Baku susține că avansul a avut drept scop demarcarea frontierelor, în timp ce Armenia a acuzat Azerbaidjanul că a folosit "pretextul" pentru a trece linia de contact.

În urma unor încălcări repetate, Armenia a solicitat intervenția Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), o alianță militară pentru securitatea regională condusă de Rusia, pentru a iniția consultări axate pe zonele disputate.

Este important de amintit că, deși tulburările au escaladat în mai, ciocnirile au izbucnit mai devreme, în septembrie 2020. Pe baza tratatului de pace din noiembrie 2020, Armenia a cedat controlul asupra zonei Nagorno-Karabakh și celor șapte districte care se învecinează cu Azerbaidjanul, care, încă din anii 1990, fuseseră ocupate de forțele armene. Mai exact, Baku și Erevan s-au luptat pentru Nagorno-Karabakh din februarie 1988, când regiunea, cu majoritate armeană, și-a anunțat secesiunea din Republica Socialistă Sovietică Azerbaidjan. În timpul conflictului armat din 1991-1994, Azerbaidjanul a pierdut controlul asupra Nagorno-Karabakh și a șapte regiuni adiacente. Negocierile pentru o soluționare pașnică a conflictului sunt în curs de desfășurare din 1992 în cadrul Grupului OSCE Minsk, condus de trei copreședinți, Rusia, Statele Unite și Franța.