Mai întâi drepturile acesteia la Consiliul Europei au fost restabilite. Apoi Rusia a fost inclusă într-un parteneriat cu SUA și UE (adică tot Germania) pentru „decriminalizarea" eșuatei Republici a Moldovei. În fine, iată că, la Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg, pe 7 iunie 2019, ministrul german al economiei, Peter Altmaier și omologul său rus au încheiat un acord privind cooperarea economică aprofundată dintre cele două țări. Acordul stabilește, potrivit propriei terminologii, nici mai mult nici mai puțin decât un „program pentru un parteneriat al eficienței".

PARTENRIATUL SANCȚIONATORULUI CU SANCȚIONATUL

După cum se știe, Rusia se află sub regimul unor sancțiuni internaționale (multe cu caracter economic) ca urmare a ceea ce Occidentul euro-atlantic numește „anexarea Crimeii", precum și ca o consecință a sprijinului dat mișcărilor secesioniste din estul Ucrainei. Germania a fost extrem de vocală în susținerea aplicării și chiar a amplificării acestor sancțiuni, insistând ca administrația americană să se arate intransigentă în menținerea lor. Cum se împacă această atitudine cu noul pact economic ruso-german, care, în contextul amintit, capătă caracterul unui pact de neagresiune?

Ceea ce aflăm din declarațiile oficiale este că parteneriatul urmărește creșterea eficienței economiei ruse prin transferul de tehnologie germană. Cooperarea va mai privi îmbunătățirea calificării și productivități muncii lucrătorilor ruși, incluzând totodată schimbul de informații privind reglementările legale care ordonează economia și piața muncii. Cu alte cuvinte vorbim și despre o standardizare normativă, ceea ce, fără îndoială, sporește competitivitatea partenerilor pe piețele terțe. Aceste elemente conferă parteneriatului caracter strategic.

Ministrul german a mai adăugat că Berlinul intenționează să dezvolte relațiile economice cu Rusia, în ciuda sancțiunilor, pentru a „contribui la apariția unui raport generator de prosperitate între Rusia, Ucraina și Europa, care să ofere perspective de creștere economică și să mărească stabilitatea în regiune". Din această frază oarecum complicată este de reținut introducerea neașteptată în discuție a Ucrainei, care nu este parte la acord dar este aparent mărul discordiei în relația dintre Moscova și Berlin. (Spun aparent întrucât criza ucraineană și afirmarea sprijinului „total" oferit de Berlin Kievului, nu au oprit cu nimic realizarea gazoductelor ruso-germane din Marea Baltică.)

Mesajul frazei citate nu poate fi interpretat altfel decât ca recunoaștere a faptului că Ucraina nu a fost pentru Germania nimic mai mult decât o monedă de schimb, păstrată pentru a obține poziția cea mai convenabilă în negocierile cu Rusia. Desigur, Berlinul înțelege să își achite datoriile morale și de aceea dă asigurări, în chiar ceasul în care abandonează cauza ucraineană, că de prosperitatea binomului ruso-german vor profita și ucrainenii, găsindu-și astfel securitatea – economică și geopolitică.

Sancțiunile nu se vor ridica până când cauzele care le-au determinat nu vor fi înlăturate – ne explică ministrul Altmaier, luându-ne de proști – dar în contextul cooperării germano-ruse ele vor arăta ca o glumă nereușită de care nu vor avea voie să râdă doar membrii UE cu statut de colonie, precum România.

Dincolo de toate acestea mai rămâne întrebarea dacă nu cumva un asemenea acord de cooperare economică încheiat între un stat membru al UE (Germania) și unul nemembru (Rusia) nu încalcă atribuțiile exclusive al UE ori cel puțin nu trebuia corelat, în prealabil, cu politica Uniunii economice și monetare? Oare relațiile germano-ruse ies de sub incidența tratatelor UE? Oare Germania nu are obligațiile de cooperare loială pe care le au ceilalți membri ai UE? Sunt întrebări pe care, foarte probabil, președinția română a Consiliului UE nu le va pune Berlinului. Deși ar trebui să o facă.

PACTUL RIBENTROPP-MOLOTOV REDIVIVUS?

Nu se știe dacă acest acord are în anexă și vreun protocol secret, dar el seamănă al naibii de bine cu faimosul Pact Ribbentrop-Molotov și se plasează pe linia consecvent urmată a strategiei germane de subminare a politicii occidentale față de Rusia. (Recunoașterea URSS de către Republica de la Weimar este doar un alt exemplu.) În sinteză, la baza sa stă principiul schimbului de resurse energetice (de care Germania are nevoie ca de aer și pe care Rusia le posedă în cantități îndestulătoare) contra tehnologie (de care Rusia are nevoie pentru a nu rămâne o economie dependentă de exportul resurselor naturale și pe care Germania le-a dezvoltat la cote înalte).

Dacă lucrurile vor merge cum este preconizat, pe termen mediu, întâlnirea dintre resursele rusești și tehnologia germană sau, cu alte cuvinte, transformarea gazului rusesc în tehnologie rusească va face „Rusia măreață dinnou". Sistemul politic rus (democrația suverană) va permite ca acest joc al schimbului să își contabilizeze profitul în puterea statului rus. Democrația germană îl va contabiliza în creșterea calității vieții cetățenilor. Căci neamțul nu mai știe să suporte răul la fel de bine ca rusul. Și astfel, în final, se vor afla față în față orgoliul pozitiv al puterii colective cu șovinismul decadent al bunăstării individuale. Cine va câștiga în această competiție –cel puțin într-o primă fază, până când vor apărea pe scenă americanii și chinezii – este ușor de prevăzut.

Să nu fie oare Germania conștientă de aceste riscuri? Să nu vadă ea că mergând pe această cale va fi împinsă la declanșarea unui război, din punctul ei de vedere, preventiv, dar care îi va pune dinnou toată omenirea în cap? A ajuns ea la momentul potrivit pentru o asemenea deschidere față de Rusia?

Evident, momentul nu este optim dar timpul nu mai are răbdare căci la mâna Rusiei este astăzi pretendent și Washingtonul. Ca să nu mai vorbim despre China. Reintrarea în concurs a lui Donald Trump obligă.

De aceea Germania se grăbește acum să rezolve mai multe probleme simultan. Să închidă dosarul ucrainean, care este o piedică în calea oricărei normalizări a relației cu Rusia; și asta înainte de a-l închide America. Să spargă rezistența suveraniștilor central-europeni, măcar punând sub control politico-economic total România și alimentând conflictul ereditar dintre Ungaria și România în chestiunea minorităților. (Problema poloneză va fi soluționată împreună cu rușii.) Să își adjudece Moldova (un stat eșuat în mâna unor interlopi pe care nimeni nu se poate baza la infinit) la pachet cu partajarea Ucrainei (fie și în forma unei federații simetrice). Să scape de prezența dizolvantă a Regatului Unit în UE, fără a-l arunca însă în brațele Americii trumpiene, și să reducă Franța macroniană la rolul Italiei mussoliniene de pe timpul „pactului de oțel", sau, de ce nu, la cel al Republicii de la Vichy. O misiune temerară asumată, din câte se vede, de o Angela Merkel la final de mandat.

Hitler a avut nevoie de minereurile ruse pentru a-și hrăni cetățenii și a înarma țara. Știa că nu îi va putea sătura etern astfel și că își va crea o dependență externă care în final l-ar fi putut sufoca. Drept pentru care a sperat că va ajunge suficient de puternic mai repede decât „tovarășii săi de drum", astfel încât ceea ce primea atunci pe căi consensuale, cu costuri relativ mari, să obțină în cadrul unui imperiu „prietenos", dominat desigur de Germania; un imperiu în care statele de la periferie se supuneau bucuros în schimbul accesului la un nivel de trai similar cu al centrului. În această concepție, foarte bine consemnată în documentele arhivelor naziste, regăsim unele rădăcini ale UE de azi.

Atunci în întrecere se aflau două dictaturi. Acum este vorba despre două democrații, din care una este iliberală și alta liberală. De aici pot să apară schimbări de sens, dar nu și de direcție. Respectiv noul pact poate fi rupt din inițiativa altei părți decât cea care a produs ruptura în 1940, înainte ca prosperitatea să le cuprindă pe amândouă într-o îmbrățișare a păcii eterne și a armoniei universale.

UNDE SUNT AMERICANII?

Ca și în 1939, când Germania, inițiatoare a Pactului anticomintern îndreptat împotriva URSS, încheia Pactul de neagresiune cu URSS, puterile atlantice (în special SUA) au fost luate prin surprindere de apropierea ruso-germană de zilele trecute. Și nu numai ele.

Prin surprindere a fost luată și România. Atunci ca și azi, la ceasul înțelegerii dintre Berlin și Moscova, românii nu aveau relații bune și funcționale, nici cu o capitală nici cu alta. După ce pierduseră aproape tot ce se putea pierde, au sărit în barca germană. Când aceasta a început să ia apă și devenise clar că se scufundă, au trecut, cu mult noroc, în barca sovietică, repartizată lor de aliații occidentali. Așa au mai recuperat câte ceva, dar și-au pierdut sufletul.

Cam la fel se întâmplă și acum. Evoluțiile din Republica Moldova și Ucraina ne-ar fi permis reîntregirea națională, cel puțin în cadrul UE, dacă măcar cu una dintre părți am fi avut relații normal-amicale. Aceasta nu ar fi fost în contradicție cu parteneriatul nostru transatlantic, ci i-ar fi sporit eficiența. Așa cum o sugerase chiar Președintele George Bush Jr.

Am preferat, însă, să ne facem slugă străinilor pentru a putea tranșa mai ușor luptele dintre noi. Și dinnou riscăm a cădea între vagoane.

Acum soarta noastră depinde iarăși, în primul rând, de rezultatul jocului altora.

Să sperăm că America se va trezi mai repede decât rândul trecut și va ajunge la înțelegerea cu Rusia, înainte de a se vedea confruntată cu un bloc euro-asiatic (germano-rus), sau cu o Europă germană. Toți strategii americani sunt de acord că asemenea situații sunt incompatibile cu interesele vitale ale SUA.

Să sperăm că „parteneriatul avansat" americano-britanic propus de Președintele Trump, tot în aceste zile, și care arată ca un pandant al „cooperarării aprofundate" ruso-germane convenite la Sankt Petersburg, va fi realizat, permițând astfel construirea unei arhitecturi de securitate europene mai apropiate de proiectul democrației transfrontaliere prefigurat de părinții fondatori ai UE.

Să sperăm că „inițiativa celor trei mări" își va regăsi locul în această arhitectură, ca un factor de stabilitate și securitate pentru Europa centrală și orientală, dar și ca o garanție a macro-echilibrelor euro-asiatice.

Să sperăm că din confruntarea suveraniștilor și federaliștilor europeni, precum și din cea între hegemonismul merkelian și cel macronian, va ieși o altă Europă politică decât cea de azi, în care toate națiunile membre să fie libere și egale, iar solidaritatea să fie sursa prosperității tuturor.

Este adevărat că speranța moare ultima; dar tot atât de adevărat este că numai cu speranța nu putem trăi. Cine vrea asta moare cu speranța în brațe, regretele suplinind amintirea victoriilor. De aceea și României i se impune acțiunea.

Din fericire mai avem câteva cărți de jucat. Este cazul să jucăm dinnou. Și asta de urgență. Pentru a o face, însă, prima condiție este încetarea războiului româno-român. Când, în jurul nostru, rușii se înțeleg cu nemții, și americanii cu rușii, când polonezii se înțeleg cu ucrainenii și ungurii cu sârbii, este cazul ca românii să se înțeleagă cu românii. Altminteri vom pieri din istorie.