În ochii oponenților lui Donald Trump, mobilizați de Partidul Democrat și finanțați, printre alții, de George Soros, aceasta ar fi demonstrat conflictul de interese în care s-ar fi găsit candidatul republican la președinția SUA, cu potențial de intervenție a Rusiei în alegerile americane. În replică, Președintele Trump a afirmat că Michael Cohen minte spre a-și ușura, prin denunțuri favorabile adversarilor Casei Albe, previzibila și justificata pedeapsă pentru fapte de corupție de care se face vinovat.

Pe acest fundal, confirmarea venită de acolo de unde nimeni nu se aștepta, respectiv de la Moscova, reprezintă, în principiu, o lovitură teribilă dată taberei trumpiste, ea permițând Democraților, imediat după inaugurarea, în ianuarie 2019, a Camerei Reprezentanților, unde au dobândit de curând majoritatea, declanșarea procedurii de „impeachment”  (demitere) a șefului executivului american. Este adevărat că pentru ducerea la bun sfârșit a unui asemenea demers va fi nevoie de votul Senatului, iar acolo Președintele are o majoritate solidă. Chiar și fără finalizare, însă, scandalul va fi susceptibil fie să blocheze politica externă a Casei Albe fie, dimpotrivă, să o împingă către gesturi excesive (de ex declanșarea unei confruntări majore cu Iranul, similare intervenției militare a administrației Clinton în Irak, în plin scandal Lewinski) care fie să dezamăgească fie să sperie electoratul, în orice variantă compromițând șansele dlui Trump de a obține un al doilea mandat.

Să fie oare Rusia interesesată într-o asemenea evoluție a evenimentelor? Majoritatea analiștilor au fost tentați să răspundă afirmativ la această întrebare, sugerând că, dacă existența unor conivențe tainice ale Președinelui Trump cu rușii rămâne încă de dovedit, un acord anti Trump, fie și numai tacit, al Democraților cu Moscova se manifestă deja la vedere; Rusia și Democrații fiind deopotrivă doritori să pună capăt impetuozității impredictibile a actualului Președinte american în încercarea sa de redefinire a ordinii globale. Nu împărtășim această concluzie.

Este adevărat că subminarea lui Donald Trump convine Germaniei. O Germanie care, în timp ce alimentează cu argumentele neoconservatorilor americani confruntarea dintre Washington și Moscova, dezvoltă o cooperare strategică tot mai extinsă cu Rusia, definită mai ales pe terenul ultrasensibil al securității energetice.

Antanta germano-rusă, aparent exclusiv economică, are două ținte politice excepționale: pe de o parte, întărirea controlului politic al UE de către Germania prin șantaj energetic; pe de altă parte, scoaterea Ucrainei din jocul distribuției de resurse energetice și lăsarea acesteia nu numai fără importante încasări financiare, ci și fără relevanță geopolitică, spre folosul Rusiei. (Așa se explică și politica germano-rusă vizând multiplicarea conductelor de distribuție, în nordul și în sudul Europei, implicând un trafic peste nevoile de consum ale acesteia, dacă tranzitul ucrainean s-ar menține.)

Oricâte interese ar avea în comun, Germania nu este totuși, același lucru cu Rusia. Nu se poate ca Președintele Putin să nu observe că, de fapt, prin obiectivele sale geopolitice și prin național-suveranismul său declarat, de factură similară celui putinian, Președintele Trump este împins de necesități spre un acord strategic, iar nu spre o confruntare tactică cu Rusia. Este imposibil, de asemenea, ca el să nu înțeleagă că, așa cum America nu poate accepta un pact ruso-german, tot așa intrigile germane vizează evitarea unui parteneriat strategic americano-rus; și să nu realizeze că dacă înțelegerea cu Germania îi conferă, în contextul actual, doar avantaje la nivel regional (căci rolul Europei / UE în lume a scăzut imens), apropierea de SUA aduce câștiguri globale.

Este adevărat, „țeava ruso-germană” va scoate la un capăt gazul rusesc care va energiza Europa germană, iar la celălalt, tehnologia occidentală care va elibera Rusia de gazodependență. Un schimb avantajos, însă, doar pe termen scurt. În trecut, pe măsură ce, în siajul unui astfel de aranjament, părțile contractante au devenit mai încrezătoare în propriile forțe, s-a ajuns la război între ele.

Oricât de mare va fi fost în istorie atracția germană pentru Rusia, nemiloasa geografie a obligat-o pe aceasta să se alieze în cele din urmă cu America pentru a stăvili hegemonismul german, două săbii imperiale neputând să încapă în prea îngusta teacă europeană. Rușii, a căror doctrină de securitate încă mai include principiul „niciodată un alt iunie 1940”, nu au cum uita această istorie.

Și de ce ar uita-o? Ca intrând într-o confruntare cu administrația democrată neoconservatoare de după Trump să înlesnească ridicarea Chinei în spatele său? Ori ca, sleindu-și energiile în disputele transatlantice, să lase ea, cea pravoslavnică, teren liber de expansiune Iranului șiit în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, pe care le-a tratat totdeauna ca pe un hinterland? Sau pentru a da mână liberă Turciei să își tranșeze rivalitatea cu Arabia Saudită și să readucă puterea otomană, într-o variantă revizuită, la frontierele sale din Marea Neagră și Caucaz?

Nu Donald Trump și nu realismul politic Republican a creat probleme geostrategice Rusiei, ci dinastia Clinton și neoconservatorimul post-național Democrat, care astăzi vor să și-i facă pe ruși „tovarăși de drum” în rezistența împotriva schimbării la față a Americii și implicit a emergenței unei ordini mondiale multipolare. Pentru SUA lui Donald Trump nu Rusia, ci China este rivalul strategic. În concursul chino-american Rusia este, în mod natural, alături de America. Ea este obiectiv neutră în disputa americano-germană. Rivalitatea cu America apare numai în Orientul Mijlociu. Aici ele au însă și adversari comuni; ceea ce face posibilă o înțelegere.

Iată de ce, sprijinul rusesc dat Democraților americani împotriva administrației Trump pare o inepție de care rușii, mari jucători de șah, nu par a fi capabili.

Dacă este așa, declarațiile dlui Peskov sunt menite mai degrabă să îl împingă la acțiune pe Președintele Trump, tocmai prin aparenta sa împingere la zid. În primul rând să îl facă să înțeleagă că nu se mai poate ca un conflict local, precum cel din Ucraina, să împiedice progresul cooperării strategice a actorilor globali.

Până acum în relația cu rușii Donald Trump a deschis fereastra dar nu a scos capul afară. Este momentul să nu mai amâne, îi transmite Kremlinul. Altminteri, cu sau fără intervenție ruseacă, al doilea mandat va fi pierdut. Spre răul Rusiei, spre răul SUA, dar și spre răul României care s-ar găsi pe direcția principală a unei ciocniri americano-ruse, ca și în cleștele unui nou pact ruso-german.

Notă: Titlul aparține redacției, textul integral aparține autorului