Războiul mondial pe care îl traversăm astăzi urmează unei ordini convenționale (cea bipolară) și altor două spontan instalate (cea monopolară și cea multipolară asimetrică). El tinde spre o altă ordine convenită, după ce experiențele recente au demonstrat că ordinea spontană, expresie a dreptului puterii, este instabilă, nedurabilă.

În căutarea acestei ordini negociate fiecare combatant încearcă a se plasa într-o situație cât mai convenabilă la „conferința păcii". Aceasta acordă caracter strategic confruntării. Pe de altă parte, o astfel de abordare îi imprimă caracter hobbsian. Este un război al tuturor împotriva tuturor, în care alianțele (la fel cu liniile de front) sunt fie inexistente fie fluide.

Tehnologia contemporană (media electronică și mai ales internetul) permite și chiar încurajează o asemenea abordare. Războiul „soft" este preferat celui „hard" și el poate duce la capitulări strategice fără a fi necesare victorii tactice. În felul acesta este un război „vesel" întrucât, în precepția pervertită prin bombardament psihologic a supraviețuitorilor, cei care mor – prin asasinat moral iar nu fizic – sunt dușmanii ereditari iar nu frații de sânge. În realitate vorbim de tragedia maximă a fratricidului. Cei care se bucură nu își dau seama că este vorba despre propria distrugere și că cetatea lor piere sau se predă fără ca inamicul să sufere nici o distrugere.

Un simplu derapaj mediatic?

Iată câteva considerente teroretice care ne ajută la identificarea realei naturi a ceea ce pare a fi un simplu derapaj mediatic, respectiv publicarea în reputatul jurnal francez de orientare conservatoare Le Figaro, a unor opinii virulent anti Dragnea și implicit anti-PSD rostite, zice-se, de fostul Președinte Ion Iliescu, cu ocazia unui interviu acordat ziariștilor acestei publicații. „Intervievatul" a dezmințit imediat relatarea de presă precizând, pe pagina sa de blog, că nu a acordat niciodată interviul cu pricina și că nu a formulat opiniile puse pe seama sa nici celor care au pretins că îl citează nici altcuiva.

Evident în Franța se citește Le Figaro și nu blogul lui Iliescu, iar în România, cei pentru care presa franceză reprezintă un reper – pesediști, antipesediști și neutri deopotrivă – fie nu află fie nu cred eratele virtuale ale celui care le-a fost baci social-democraților români post comuniști până la adânci bătrâneți. Aceasta cu atât mai mult cu cât ceea ce scrie presa de pe malurile Senei coincide cu interviul de pe malurile Dâmboviței, de astă dată necontestat, în capcana căruia a căzut un alt fost șef al PSD și prim ministru al regimului Iliescu, Adrian Năstase, care și-a vărsat, într-un moment și un loc nepotrivit, năduful la adresa fostului său partid.

Prin urmare, manevra și-a atins ținta. Iar aceasta nu a fost electoratul opoziției la PSD, ci chiar electoratul, militanții și liderii PSD. În rândurile celor din urmă trebuiau să prindă demonizarea lui Liviu Dragnea și ridiculizarea Vioricăi Dăncilă, prin confirmarea oferită de liderii istorici ai PSD, abil strecurați în legendă de-a lungul ultimilor ani.

Pe de altă parte, ne putem întreba de unde până unde sunt francezii, în prezent bântuiți de jacqeuria „vestelor galbene", atât de interesați de PSD și Liviu Dragnea? Nu sunt!

La mijloc este politica de stat

Atunci de ce își bate capul cu ei Le Figaro? Răspunsul este simplu. Pentru că la mijloc nu este o politică de presă, ci una de stat; iar publicarea nu se analizează prin prisma exigențelor deontologice ale presei, ci ale celor specifice războiului hibrid. O știre falsă este o imoralitate mediatică, dar poate fi o necesitate războinică.

Și totuși, chiar își putea permite Le Figaro să inventeze interviul cu totul? Nici chiar așa! Doi ziariști francezi au venit în România și i-au făcut o vizită „de curtoazie și documentare" dlui Iliescu. Aceasta a fost intermediată de un apropiat al fostului Președinte de pe vremea revoluției din decembrie 1989 (alt „ilegalist" frustrat), înregimentat sau exploatat în orb, care a și participat, inclusiv asigurând traducerea, la întâlnirea respectivă cu o gazdă vârstnică, suferindă, obosită și retrasă de câțiva ani din viața publică. Pe acest traseu „păpușarii" francezi au obținut formulările ambigui ale „Patriarhului stângii românești", transformate apoi în interviu vitriolic.

Culmea este, însă, că operațiunea nu urmărea în primul rând fracturarea electoratului PSD, ci slăbirea relativă a poziției Președintelui Iohannis, perceput la Paris ca om al Germaniei, prin mărirea bazinului indecișilor în favoarea omului Franței, Dacian Cioloș. Așa se explică de ce presa macovistă de la București a trecut simultan la atacuri împotriva lui Klaus Iohannis, acuzat că „cedează" în fața guvernului „ciumei roșii" din „prejudecăți constituționale" și că trădează „cruciada împotriva corupției". S-a lansat, mai în glumă mai în serios, chiar și teoria că Dragnea și Iohannis ar lucra tainic mână în mână pentru ca ștafeta germană la președinția României să nu treacă în mâini franceze.

Această ofensivă l-a împins pe dl Iohannis să își mai bată două cuie în anvelopa automobilului său electoral, blocând, fără nici un temei constituțional, remanierea Guvernului, și împingând PNL la depunerea unei moțiuni de cenzură fără nici o șansă în fața coaliției tacite constituită ad hoc de „partida franceză" cu „partida americană" (PSD). Două demersuri greșite care nu reflectă forța Președintelui Republicii, ci nesiguranța cu privire la sprijinul său extern după căderea Angelei Merkel de la conducerea CDU.

Este de subliniat că bătălia pentru România a fost mereu prezentă în cadrul binomului franco-german.

În 1990 Președintele Mitterand a venit la București, pe când Germania, în curs de unificare cu sprijin sovietic (rusesc) ținea România în carantină, pentru a afirma practic prioritatea – ca să nu zicem, protectoratul – franceză asupra calibrării externe a politicii românești. Revenirea la Germania mare se dorea contrabalansată de Paris prin revenirea Franței la gurile Dunării.

În timpul Președintelui Jacques Chirac, inclusiv cu concursul lui Emil Constantinescu și al guvernării CDR/USD/UDMR, Franța a fost ușor-ușor împinsă la o parte, ceea ce îl făcea pe cancelarul Kohl să presupună ironic, la un dejun restrâns cu Președintele Emil Constantinescu, dna Zoe Petre și autorul acestor rânduri, că „probabil acum Jacques, știindu-ne împreună, zice că noi aici complotăm împotriva Franței". Și era abia anul 1997, când motorul franco-german al UE duduia.

Ulterior, pierzând cursa cu Germania pentru supremația economică în Europa, Președintele Sarkozy, a încercat să parieze pe arsenalul nuclear al țării sale și să acrediteze Franța ca lider militar al UE. Așa se explică implicarea sa marțială în aventura „primăverii arabe". Ideea a fost reluată acum de Președintele Emmanuel Macron, de astă dată, însă, cu un limbaj și o gestică net antiamericane; pe lângă retorica antirusă și cea antichineză.

Dacă Franța își poate permite să avanseze proiectul unei armate europene la frontiera cu Rusia, care să o și desprindă din înlănțuirea strategică americană asigurată de NATO, Germania este ținută la a urmări înțelegerea cu Rusia, statele Mittel Europei fiind în același timp zone tampon și monede de schimb. În aceste condiții, și sesizând că nu poate efectiv înlătura Berlinul de la dominația unei UE altminteri tot mai slabe și mai dezarticulate, Franța se vede obligată să își refacă vechea sferă de influență în România, busculând Germania și contracarând politica berlineză aici.

Iată de ce, evenimentele de la București trebuie citite și în cheia rivalității Iohannis-Cioloș, iar nu numai a aceleia Iohannis-Dragnea, cu toate localizări ale confruntării dintre Paris și Berlin, respectiv dintre Berlin și Washington. Iar „pseudo-interviul" dlui Iliescu din Le Figaro, ca și interviul lui Adrian Năstase de la Adevărul, au fost concepute tocmai pentru a-i folosi, fără voia lor, pe cei doi lideri social-democrați în această luptă.

Establishmentul Democrat american, regrupat la Paris, încearcă să recupereze spațiul românesc

De remarcat mai este și faptul că presa românească implicată în acest joc operativ, este cea soroșistă prin care acționa cândva tandemul neoconservator Clinton / Nuland, sponsori ai Monicăi Macovei. Consolidarea poziției lui Donald Trump în Senat, ca urmare a ultimelor alegeri parțiale din SUA, adică întărirea controlului Casei Albe asupra politicii externe, de securitate și apărare americane, a determinat expulzarea grupului Macovei la Paris, Berlinul fiindu-i o destinație politică prea îndepărtată; sau prea complicată, câtă vreme acolo se urmărește refacerea pactului ruso-german, căruia și Washingtonul și Parisul i se opun.

Prin urmare, opoziția establishmentului Democrat american se regrupează la Paris, și împreună cu Președintele Macron, încearcă să recupereze spațiul românesc dislocând, de la București atât influența germană cât și cea americană. Berlinul, la rândul său, susține politicile americanosceptice ale Președintelui Iohannis, încercând să își tempereze aliatul francez. Rusia, la rândul său, face eforturi pentru a stopa avansul american spre frontierele sale, fără a arde punțile însă către un parteneriat strategic cu SUA, alternativ la unul surogat cu Germania.

Toți contra Americii, așadar; dar și contra Franței. Nu avem de ce ne mira, deci, că în Franța mareea galbenă nu contenșete; și nici anchetele contra Președintelui Trump în SUA.

Iată un motiv pentru care la București Guvernul pro-american este sub tir continuu de artilerie, dar și din care el nu va fi deocamdată dărâmat. Rusia îi preferă până la urmă pe prepușii unei puteri îndepărtate, celor ai puterilor din vecinătatea apropiată.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției, oponia și textul intergral aparține autorului