Evenimentele dramatice din Franța m-au făcut să îmi reamintesc această teorie.

S-a vorbit adesea despre tandemul franco-german ca despre motorul UE. Cu timpul (în special în ultimii două zeci de ani) partea franceză a motorului a fost reparată sau întreținută cu piese germane. Așa se face că ingineria socială germană a ajuns să domine Franța și, prin ea și cu ea, întreaga UE. (Conflictul între Europa germană și membrii est-europeni ai UE se explică și prin aceea că, pe de o parte, aceștia au rămas fideli vechilor lor tradiții egalitare, iar pe de altă parte, că sub influență anglo-americană, după destrămarea blocului sovietic, au aderat, în principiu, la un sistem de organizare liberal și inegalitar.)

În consecință, societatea franceză, caracterizată de o organizare de tip liberal și egalitar, s-a văzut obligată să adopte (odată cu ansamblul instituțiilor europene) modelul german, autoritar și inegalitar. În țara „libertății”, autoritatea puterii centrale a ajuns să apese tot mai greu cetățeanul, impunându-i nu doar să accepte austeritatea, dar și să exalte corectitudinea politică necesară pentru a spune că îi place tot ceea ce altminteri detestă. În țara „egalității”, polarizarea averilor și subțierea clasei mijlocii au ajuns să exaspereze cetățeanul nu numai sub aspect existențial, ci și sub aspect psiho-politic. În țara „fraternității”, migrația, încurajată de puterea politică cu scopul de a-l readuce la obediență pe cetățeanul autohton, prin dumping social și mită electorală, tinde să distrugă coeziunea culturală și solidaritatea națională.

Această modificare forțată de paradigmă a speriat și, în consecință, a nevrozat o mare parte a societății franceze. Identitatea unui popor nu se poate schimba printr-un simplu discurs ori printr-un decret.

UE nu a învățat nimic, se pare, din experiența Imperiului Austro-Ungar care, cu mult mai mult decât ea, reușise să aibă o piață internă unică, un pașaport unic, un buget unic, o monedă unică, o politică externă și de securitate unică, o armată unică, dar s-a prăbușit întrucât nu a știut să asigure conviețuirea unei civilizații unice cu o indentitate culturală plurală. Președintele Macron a importat această eroare în politica națională franceză și a dus-o la paroxism. De aici și paroxismul revoltei.

Emmanuel Macron a obținut victoria în alegeri întrucât a fost perceput ca unul care va schimba ordinea politică anchilozată a statului birocratic anațional și schizofrenia bicefalismului semi-prezidențial post-gaullist. Când colo el a încercat să schimbe identitatea națională a statului; sau mai exact să lase statul fără nicio identitate. Asta explică prăbușirea sa (deocamdată numai în sondaje) și a neo-bonapartismului său (deocamdată numai în stradă).

Întrucât proiectul prezidențial francez avea nevoie de un vehicul, iar partidele tradiționale nu puteau transporta așa ceva, s-a trecut la organizarea unei formațiuni de laborator. Veleitari grăbiți, frustrați ai propriei nevolnicii, oportuniști ai tuturor anotimpurilor, aventurieri ai globalizării, șovinisti ai bunăstării, expirați ai stângii caviar, dogmatici ai neoliberalismului, fundamentaliști neoconservatori etc s-au adunat pentru a pune „Franța în marș”. În marș către ce? Către o utopie post-națională. O utopie care, ca oricare alta, era lipsită de bază și se putea impune numai prin forță. O formă fără fond, un acoperiș fără stâlpi de rezistență, un copac fără rădăcini. Era limpede că un asemenea edificiu se va prăbuși la prima furtună.

Pe acest fundal, războiul hibrid s-a putut desfășura în voie. Unii zic că rușii au intervenit spre a da o lovitură mortală Europei politice care creștea la ușa lor luându-le aerul și lumina. Prăbușirea celei de a V-a republici franceze, servește însă mai degrabă SUA și politicii Președintelui Trump, ostilă federalizării Europei și liberalizării migrației. Dacă în secolul al XVIII-lea, Anglia a dat o mână de ajutor discretă la alungarea Bourbonilor, este rândul Americii să pună umărul la doborârea Macronilor. Că o fi una, că o fi alta, sau poate chiar amândouă (căci o eventuală antantă ruso-americană pentru o ordine globală, cere ca, în prealabil, să se pună ordine în curtea europeană din spatele casei comune) fără fitil străin combustibilul isteriei franceze nu ar fi luat foc. 

Operațiunea s-a montat cu instrumentele rețelelor sociale de comunicare, deja testate în țări periferice precum România. Fără internet revolta nu ar fi fost atât de amplă, manipularea atât de eficientă, contaminarea atât de rapidă și violența atât de pronunțată și de productivă. Internetul își dovește astfel capacitatea de a fi o armă de distrugere în masă, a cărei „neproliferare” va face mai mult ca sigur în curând obiectul dreptului internațional calibrat de o nouă Sfântă Alianță a puterilor conservatoare.

Ceea ce se întâmplă în Franța nu este o revoluție, căci nu există nici un proiect pentru o schimbare de sistem. Aceasta este o răscoală. O explozie de furie a marginalizaților și perdanților globalizării. Regimul îi va supraviețui, căci orice regim este răsturnat numai de propriile sale elite, iar nu de victimele sale.

El va ieși însă castrat. Emmanuel Macron s-a vrut a fi un lider-erou tipic pentru statul-spectacol de tradiție franceză. Cu panașul jumulit, „eroul” nu va mai putea face de acum niciun pas fără să stârnească râsul. Or, eroii trebuie să stârnească respect și admirație, iar nu râsete. Râsul este numai pentru liderii „microni”.

Chiar dacă nu își va pierde funcția, Președintele Macron își va pierde grandoarea. Și fără grandoare nu poți conduce Franța și nu poți face din ea protagonist european.

Prin căderea Franței, UE suferă, deci, în aceste zile o mare lovitură. La fel cu proiectul francez de moșire a unui alt partid european zis liberal, la care tocmai se remorcase „tehnocratul” Dacian Soros; pardon, Cioloș. Este un moment potrivit pentru revenirea în UE a perfidului Albion, cu euroscepticismul său subversiv. 

Pe Bulevardul Champs Elysées, lângă Petit Palais, se găsește o statuie a Generalului De Gaulles, pe soclul căreia sunt înscrise următoarele cuvinte care potrivit unora îi aparțin acestuia, iar potrivit altora lui Voltaire: „Există un pact de douăzeci de ori secular între măreția Franței și libertatea lumii”. Dacă este așa, putem spune că măreția Franței, odată prăbușită sub lucrarea eșecului macronian, va face libertatea Europei, dacă nu chiar a întregii lumi, și în orice caz cea a UE, teribil de precară. Cu atât mai mult cu cât Germania, marcată la rându-i de o imensă criză de lideri și de credibilitate, intră în războiul pentru succesiunea Angelei Merkel.

Toate acestea sunt vești proaste pentru România, al cărei sistem de securitate, bazat pe apartenența la UE și aderarea la NATO, scârțâie din toate încheieturile. Nu este departe ziua în care și partenerul strategic american, sătul de nevolnicia liderilor români, ne va spune, așa cum SUA au mai spus României la finele celui de al Doilea Război Mondial: „Înțelegeți-vă cu rușii!” Iar atunci...

Îl putem parafraza, deci, pe Napoleon I avertizând: „Când Franța va cădea, UE va tremura!” Și la marginea ei, România. Este de ce.