Analiștilor, jurnaliștilor și bloggerilor le place să-i compare pe actualii lideri din Rusia și Turcia. Adevărul este că între aceștia se pot face multe paralele, se precizează într-o analiză recentă a site-ului rusesc topwar.ru. Recep Tayyip Erdogan, la fel ca și Vladimir Putin, nu este entuziasmat de principiile liberale occidentale și este profund dezamăgit de experiența țării sale de cooperare cu Europa. Atât primul, cât și al doilea promovează „valorile tradiționale”, se sprijină pe „națiuni adânci” și încurajează „renașterea religioasă”. Ambii sunt extrem de duri în a-și apăra pozițiile pe arena internațională și sunt pregătiți nu numai să-și provoace numeroșii adversari externi, ci și, dacă este necesar, să meargă împotriva opiniei publice dominante din lume.
Această similitudine ideologică și comportamentală a celor doi lideri, asemănarea evidentă a punctelor lor de vedere asupra lumii moderne și perspectivelor sale ar trebui să contribuie la apropierea dintre Moscova și Ankara. În plus, Rusia și Turcia au în mod obiectiv multe interese comune sau congruente. Cele două țări se completează cu succes într-o varietate de domenii - de la energie la turism, de la transport și logistică la dezvoltări tehnico-militare.
Cu toate acestea, relațiile bilaterale rămân fragile și contradictorii. Rusia și Turcia acționează simultan ca însoțitori și concurenți și, în unele cazuri, ca oponenți direcți unul față de celălalt.
Nivelul de încredere dintre cei doi lideri naționali poate fi cu greu considerat ridicat. În același timp, fricțiunile periodice, disputele și neînțelegerile dintre Moscova și Ankara sunt amplificate în mod activ de țări terțe, multe dintre acestea nefiind interesate de interacțiunea ruso-turcă, ce dobândește caracterul unui parteneriat strategic stabil.
Fragilitatea acestei interacțiuni a fost demonstrată pe larg în urmă cu cinci ani, după ce un avion Su-24 rusesc a fost doborât peste granița turco-siriană. La un moment dat, țările s-au trezit în pragul unui conflict militar direct și a fost nevoie de aproximativ șase luni pentru a restabili un dialog normal. Și la începutul acestui an, o situație similară s-a dezvoltat în Siria, unde Ankara a început să acuze Moscova că este implicată direct în moartea a zeci de militari turci în provincia Idlib.
Atât în primul, cât și în al doilea caz, ambele părți au găsit în sine voința politică de a se opri la timp, de a nu trece linia roșie, dincolo de care ar putea începe o escaladare necontrolată cu consecințe imprevizibile. Din păcate, pericolul unei alte agravări a relațiilor turco-ruse este încă mare. De nenumărate ori, logica și dinamica politicii externe turcești actuale îl împing pe Recep Erdogan către un câmp minat, în care fiecare pas s-ar putea dovedi fatal în relațiile cu Vladimir Putin. Minele de pe acest câmp sunt foarte diferite, dar oricare dintre ele poate duce la o escaladare neintenționată și poate distruge definitiv parteneriatul dintre Ankara și Moscova. Iată câteva dintre posibilele momente de politică externă ale conducerii turce, care ar putea provoca o criză acută în relațiile cu Rusia.
Intervenția în conflictul din Nogorno Karabah
Probabil, nimeni nu ar trebui să fie surprins de faptul că, în toate cele trei decenii ale confruntării armeno-azere, Ankara a susținut ferm și fără echivoc autoritățile de la Baku. Însă, una este sprijinul politic și diplomatic pentru un aliat, într-o situație în care conflictul este înghețat, iar alta este asistența militară la scară largă, în etapa fierbinte a conflictului. O astfel de asistență schimbă în mod dramatic echilibrul forțelor beligerante, oferind aliatului o iluzie cu privire la posibilitatea de a rezolva rapid problema Karabahului prin mijloace militare și, în consecință, face dificilă încheierea unor acorduri privind încetarea ostilităților.
Escaladarea situației din Libia
Turcia a fost și rămâne unul dintre principalii actori externi ai războiului civil din Libia. Intervenția turcească nu a permis la un moment dat mareșalului Khalifa Haftar să cucerească Tripoli. Însă, dacă Turcia continuă pe calea internaționalizării conflictului libian prin consolidarea prezenței sale militare în Libia, obținând victoria „completă și finală” a forțelor lui Faiz Saranj asupra numeroșilor săi adversari din estul și sudul țării, Ankara se va confrunta cu probleme din ce în ce mai grave. Și nu numai cu Rusia, ci și cu multe alte țări implicate într-un fel sau altul în criza libiană, de la Egipt până la Franța.
Conivența cu teroriștii din provincia siriană Idlib
Timp de doi ani, Turcia nu a reușit să pună în aplicare pe deplin acordurile de la Sochi privind situația din Idlib: să asigure retragerea forțelor grupărilor teroriste și a armelor grele din zona tampon. Speranțele că Ankara va „reeduca” sau „cel puțin va îmblânzi” fundamentalistii islamici din Idlib rămân efemere. Dacă teroriștii, folosind prezența turcească în Idlib ca acoperire, vor folosi acest teritoriu ca o trambulină pentru acțiuni active împotriva forțelor lui Bashar al-Assad și a infrastructurii militare rusești din Siria, începutul unei noi crize ruso-turce este doar o chestiune de timp.
Operația împotriva kurzilor din nordul Siriei
Nu este surprinzător că Rusia și Turcia au atitudini diferite față de kurzii sirieni și rolul dorit pentru aceștia în viitorul stat sirian. Până în prezent, aceste diferențe au fost atenuate de „acceptarea dezacordului”. Dar, posibila desfășurare de către Turcia a unor noi operațiuni la scară largă împotriva kurzilor din nordul Siriei va conduce inevitabil la o formare accelerată a unei alianțe între kurzi și guvernul sirian, iar această apropiere va fi susținută, fără îndoială, și chiar stimulată energetic, de către Rusia. Rezultatul poate fi o ciocnire directă între Damasc și Ankara în nord, cu toate consecințele negative care decurg asupra relațiilor ruso-turce.
Agravarea confruntării cu Grecia
Relațiile dintre Rusia și Grecia trec astăzi prin momente grele, dar pare extrem de puțin probabil ca, în actuala dispută teritorială turco-greacă, Moscova să ia partea Ankarei și nu a Atenei. Mai ales că, în acest moment, Turcia se opune nu numai Greciei, ci practic tuturor partenerilor și prietenilor Rusiei din estul Mediteranei cu privire la problemele delimitării zonelor economice din regiune. „Problema greacă”, multiplicată de activitatea Turciei în Libia, care îngrijorează Moscova, ar putea deveni un alt „declanșator” pentru o nouă criză a relațiilor ruso-turce.
Extinderea cooperării tehnico-militare cu Ucraina
Începând din anul 2014, au existat întotdeauna diferențe fundamentale între Rusia și Turcia în ceea ce privește Ucraina și Crimeea. Într-un fel sau altul, Moscova a trebuit să se împace cu faptul că Ankara nu recunoaște statutul rus al Crimeii și nu va renunța la pretențiile sale cu privire la rolul de „protector” al tătarilor din peninsulă. Cu toate acestea, extinderea continuă a cooperării politico-militare între Ankara și Kiev - în special sub forma aprovizionării cu drone moderne turcești, pe care Kievul le poate folosi în mod eficient în estul Ucrainei, dacă este necesar, va deveni un factor foarte iritant pentru Moscova. Încercările Ankarei de a face lobby pentru interesele ucrainene în cadrul NATO vor fi la fel de sensibile.
Promovarea agresivă a ideilor pan-turcismului în Rusia
La Moscova, temerile cu privire la o posibilă „pătrundere turcă” în regiunile predominant musulmane și vorbitoare de limbă turcă din Caucazul de Nord și din regiunea Volga nu au dispărut niciodată complet. Dar, astăzi, aceste temeri au primit motive suplimentare sub forma unei creșteri semnificative a rolului islamului în politica internă a lui Erdogan (o ilustrare simbolică a acestui proces este schimbarea recentă a statutului Hagiei Sofia din Istanbul). Mulți din Rusia cred că Turcia modernă se îndepărtează din ce în ce mai mult de principiile statului laic al lui Kemal Ataturk și, prin urmare, promovarea pan-turcismului de către Ankara va fi din ce în ce mai strâns legată de avansarea islamului politic, reprezentând o provocare directă la securitatea națională și chiar la unitatea teritorială a Rusiei.
Toate cele prezentate mai sus arată nu doar că președintele turc Recep Erdogan se plimbă astăzi peste un câmp minat rusesc. De asemenea, președintele rus, Vladimir Putin, are un câmp minat similar în politica externă turcă. Probabil, orice politician sau expert turc ar putea răspunde cu ușurință la lista revendicărilor rusești împotriva Ankarei cu o listă și mai lungă a revendicărilor turcești împotriva Moscovei. Revendicări ce nu pot fi pur și simplu respinse. Trebuie recunoscut faptul că Rusia nu a abordat întotdeauna interesele internaționale de bază ale Turciei cu înțelegerea, delicatețea și tactul cuvenite.
Da, există forțe anti-ruse influente în actuala elită turcă ce incită conștiința publică din țară împotriva Moscovei. Însă, nici în Rusia, punctele de vedere și prejudecățile tradiționale anti-turcești, alimentate persistent de numeroși oponenți ai apropierii de Ankara, nu au fost complet depășite. În cercurile liberale din Rusia și Turcia, percepțiile simplificate și negative ale celeilalte părți sunt răspândite ca întruchipare a arhaismului social, a modernizării economice eșuate și a regresului politic.
Toate aceste lucruri trebuie să dea de gândit. Și nu numai diplomaților și armatei, ci și analiștilor independenți și activiștilor societății civile.
În orice caz, miza jocului ruso-turc este foarte mare - și nu numai pentru Rusia și Turcia, ci și pentru multe regiuni din apropiere ale lumii, unde Moscova și Ankara își promovează interesele nu întotdeauna convergente - din Asia Centrală până în Africa de Nord, inclusiv.
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
