Trăim un moment de inflexiune în arhitectura de securitate a Europei, unul în care vechile granițe dintre decizia politică, execuția militară și capacitatea industrială nu doar că se estompează, ci se rescriu sub presiunea unei noi realități geopolitice. Până ieri, rolul industriei de apărare, fie ea și un gigant precum Airbus, era clar delimitat: să furnizeze avioanele, tancurile, muniția pe care guvernele îl comandă și generalii le utilizează. Strategia, doctrină și, mai presus de toate, decizia nucleară rămâneau apanajul exclusiv al șefilor de stat.

