Ostilitățile lansate de Azerbaidjan pe 27 septembrie în Nagorno Karabah reprezintă, în mod evident, o operațiune îndelungată și atent pregătită de autoritățile de la Baku, ce vizează întreruperea stării de fapt din zona conflictului armeno-azer, care s-a dezvoltat de la armistițiul din 1994.
Având în vedere schimbarea potențialelor părților în favoarea Azerbaidjanului, care a avut loc în ultimele două decenii, era clar că această stare de fapt, care a consolidat înfrângerea militară a Azerbaidjanului în războiul din Karabah din perioada 1992-1994, va fi din ce în ce mai puțin acceptabilă pentru partea azeră și că, mai devreme sau mai târziu, autoritățile de la Baku vor încerca să se răzbune într-o formă sau alta - cel puțin una limitată.
Misiunile părților
Întrebarea principală care se pune acum se referă la amploarea acestei răzbunări. Este clar că Azerbaidjanul este interesat de recucerirea întregului Karabah. Cu toate acestea, se pare că, în acest moment, președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, nu își stabilește o misiune maximalistă, care ar fi greu de realizat pentru Forțele Armate azere într-o operațiune pe termen scurt, mai ales că aceasta ar crea riscuri de presiune și interferență din partea Rusiei și a țărilor occidentale, care nu sunt interesate de un război lung și sângeros în Caucaz.
Desigur că, Azerbaidjanul păstrează toate opțiunile deschise, pornind de la logica „să vedem cum va merge”, dar cel mai probabil misiunea cea mai realistă și de dorit pentru partea azeră este de a pătrunde în mod semnificativ pe teritoriul deținut de armeni. Acest lucru va permite încălcarea integrității liniei de apărare armene, crearea unei rampe pentru posibile acțiuni ofensive suplimentare, precum și, în mod ideal, eliberarea teritoriilor a cel puțin unei părți a regiunilor azere deținute de armeni, care nu făceau anterior parte din Regiunea Autonomă Nagorno Karabah.
Mai important, actuala campanie va permite Azerbaidjanului să dezghețe conflictul din Karabah, împiedicând revenirea la încetarea focului din 1994 și deschizând posibilitatea unei presiuni constante pe partea armeană. Chiar și după ce a oprit avansul, partea azeră, aparent, nu intenționează să permită o încetare a focului completă. Astfel, partea azeră va avea ocazia să se orienteze în orice moment asupra tacticii repetării unor astfel de operațiuni ofensive cu semnificație tactică și operativ-tactică, pentru a pune mâna pe anumite poziții sau zone ale terenului, abordând situația printr-o tactică de tip „salam”, adică de cucerire a teritoriului în bucăți mici.
Treptat, astfel de recuceriri pot avea o mare importanță, complicând grav situația apărării armene și oferind președintelui Aliyev posibilitatea de a repurta un șir de „victorii”. În același timp, armenii vor trebui să țină cont, în permanență, de posibilitatea unei noi ofensive azere la scară largă, care va constrânge în plus forțele lor armate. Se pare că, ținând cont de echilibrul general evident al forțelor, care nu este în favoarea Armeniei, va fi practic imposibil ca partea armeană să se lupte cu astfel de tactici.
Cât de rezonabile și realiste sunt aceste misiuni?
Trebuie admis faptul că o astfel de strategie ar fi foarte rezonabilă din partea Azerbaidjanului. Totuși, în pofida superiorității cantitative și calitative a Forțelor Armate azere, această superioritate pare insuficientă pentru o zdrobire completă și decisivă a apărării armene în Karabah.
Acțiunile părții azere din actuala campanie urmează un șablon deja cunoscut. Acestea includ:
- efectuarea de atacuri puternice pe termen lung împotriva pozițiilor armene și în special a locurilor de concentrare și de transfer a rezervelor mijloacelor de artilerie, rachete, drone de atac, avioane și elicoptere;
- eliminarea sistemelor de apărare antiaeriană armene cu arme de înaltă precizie (inclusiv arme dirijate de drone), precum și a tehnicii militare din punctele de foc;
- pătrunderea forțelor pentru operații speciale în adâncimea teritoriului adversarului, pentru a bloca și înconjura punctele independente de rezistență;
- executarea de lovituri frontale cu ajutorul tancurilor și al unităților mecanizate, atunci când se obține o superioritate numerică mare, în anumite zone ale ofensivei.
În același timp, Azerbaidjanul nu dispune de resurse suficiente și de puterea tuturor mijloacelor tehnice de mai sus pentru a realiza pe deplin înfrângerea „la distanță” a forțelor armene, iar superioritatea cantitativă a Forțelor Terestre azere nu este suficient de mare pentru descoperiri masive, ocoliri și înconjurări operaționale a forțelor armene din Karabah. Cu toate acestea, marile oportunități economice ale Azerbaidjanului fac profitabil un fel de „război de uzură” prelungit cu Armenia, deoarece partea azeră va putea să-și completeze mai eficient resursele (în special aceleași echipamente de înaltă precizie, drone etc.) datorită achizițiilor la scară mai mare din străinătate.
Factorul Turcia
Un factor important în actuala campanie azeră din Karabah este reprezentat de sprijinul deplin din partea Turciei. De fapt, ofensiva Azerbaidjanului în sine a devenit posibilă datorită acestui sprijin. Dacă mai devreme Turcia, jucând rolul de „provider al Occidentului” în regiune, a reținut autoritățile de la Baku, acum, cu discordia relațiilor turco-occidentale, Ankara a apelat la o politică imperialistă neootomană deschisă. Fără îndoială, sprijinirea și incitarea Azerbaidjanului de către turci în acest conflict sporesc brusc influența turcească asupra azerilor. La rândul său, Turcia devine o resursă militară importantă pentru Azerbaidjan și, în viitor, se poate aștepta la o creștere a implicării turcești în războiul armeano-azer, nu doar prin furnizarea de arme moderne către partea azeră, ci și prin apariția „turiștilor” militari turci (dacă aceștia nu sunt deja acolo). Toate acestea pot complica și mai mult situația Armeniei.
Fără îndoială, campania militară azeră din Karabah a devenit o criză gravă pentru politica externă rusă, răsturnând linia rusă de lungă durată privind menținerea stării de fapt în Transcaucazia și echilibrarea relațiilor dintre Armenia și Azerbaidjan. Reluarea războiului armeno-azer creează cele mai puternice riscuri pentru relațiile Moscovei atât cu Armenia, cât și cu Azerbaidjanul, provoacă o criză în OTSC (al cărui membru este Armenia, având astfel garanții de securitate din partea rusă) și creează, de asemenea, un nou front de tensiune cu Turcia, care se adaugă la cele din Siria și Libia. Pentru Turcia, există posibilitatea presiunii asupra părții ruse și obligarea Moscovei să facă posibile schimburi în legătură cu interesele turcești din Siria și Libia. O presiune suplimentară din partea Azerbaidjanului asupra Armeniei va face foarte dificilă evitarea de către Rusia a conflictului fără riscul unor mari daune morale și politice.
Este în interesul Rusiei să forțeze Azerbaidjanul să pună capăt campaniei militare împotriva Armeniei, cât mai curând posibil, și să facă acest lucru din poziția de superioritate politico-militară, fără să permită Turciei să fie implicată chiar și ca mediator. În același timp, Rusia va trebui să se străduiască să impună un armistițiu real și să înghețe conflictul, fără a oferi părții azere posibilitatea de a transfera războiul într-o fază prelungită. Autoritățile de la Moscova vor putea să realizeze toate aceste lucruri doar bazându-se pe amenințarea utilizării forței militare rusești.
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
