Ucraina: „Omul bolnav al Europei Orientale (I) - Adevărata istorie a unui tratat demonizat
În vara acestui an (2021) expiră termenul până la care România poate notifica decizia de a nu mai prelungi valabilitatea Tratatului politic de bază cu Ucraina. Dacă faptul s-ar petrece, tratatul ar înceta să mai producă efecte cu începere din anul următor. În acest context se aud deja voci care cer ieșirea României din legătura stabilită prin amintitul instrument de drept internațional cu paisprezece ani în urmă, în 1997.
Teritoriile fostului Voievodat al Moldovei, azi împărțite între România (roz), republica Moldova (roșu) şi Ucraina (portocaliu), sursă foto: Wikipedia
CONTEXTUL INTERNAȚIONAL AL ÎNCHEIERII TRATATULUI ROMÂNO-UCRAINEAN
Printre români circulă legenda potrivit căreia România și-ar fi sacrificat drepturi și interese (inclusiv drepturi teritoriale) prin încheierea Tratatului politic de bază (tratat de bună vecinătate și cooperare) cu Ucraina, întrucât intrarea sa în NATO, care ar fi fost prioritatea absolută a politicii externe românești în anul 1997 (odată cu venirea profesorului Emil Constantinescu la președinția republicii), depindea de semnarea acestuia. Vitejii de după război apar acum să ne mai spună că raționamentul prin care accesul în alianța nord-atlantică era legat de normalizarea relațiilor cu Kievul, ar fi fost greșit întrucât ei știau, încă de la finele anului precedent că, la proximul Summit de la Madrid, NATO nu avea să primească mai mult de trei membri, printre care România nu figura. De ce ne-am „grăbit” atunci?! Și, pornind de aici, dă-i dezbatere.
Este vremea să facem lumină în această istorie. Mai târziu va fi ... prea târziu.
Discuția trebuie pornită dintr-un cu totul alt punct.
La mijlocul anilor 1990, când erau în toi căutările pentru definirea unei ordini post-bipolare, subsecventă sabordării URSS, și se mai credea în posibilitatea reunificării și reconcilierii Europei cu ea însăși („reconcilierea dintre istoria și geografia Europei”, cum am formulat eu atunci), Primul ministru francez, Edouard Balladur, a lansat o doctrină, care i-a purtat numele, și care afirma că pacea pe continentul european, după încetarea Războiului rece și căderea Zidului de la Berlin, poate fi asigurată cu două condiții: i. recunoașterea status quo-ului teritorial, de către toate statele europene, orice încercare de a forța modificarea frontierelor urmând a fi exclusă; ii. acordarea de drepturi minorităților naționale, astfel încât să fie descurajată orice formă de segregaționism și secesionism al acestora. Cu granițe stabile și minorități fericite, pacea Europei era asigurată, altfel decât prin defunctul echilibru al terorii.
În momentul în care Occidentul european și-a declarat sprijinul pentru doctrina amintită, extinderea NATO și UE erau incerte; mai ales în ceea ce privește amploarea lor. Asemenea extinderi fuseseră, de principiu, prohibite prin înțelegerile de la Malta, din 1989, dintre Președinții George Bush Sr. și Mihail Gorbaciov, iar liderii lumii euro-atlantice aveau rețineri cu privire la încălcarea promisiunilor respective.
Tot în acea vreme, România era independentă dar lipsită de aliați, lipsită de lichidități și lipsită de piețele altădată câștigate și menținute pe criterii politice. De aliați aveam nevoie întrucât încă din primăvara anului 1990 apăruseră forțe externe interesate în dezmembrarea teritorială a României și/sau de capturarea ostilă a resurselor ei. Lichiditățile (infuzii de capital financiar) erau absolut necesare unei economii supra-capitalizate, adică supra-dezvoltate, dar care ajunsese să producă pe stoc și astfel să nu își poată amortiza investițiile pentru a susține reluarea ciclurilor productive, dar mai ales pentru a-și asigura modernizarea tehnologică. Fără accesul preferențial pe piețele „lumii a treia”, satelite ale sistemului mondial comunist, industria românească trebuia ajutată să depășească obstacolele ridicate în calea ei de politicile protecționiste ale statelor occidentale. Cum ar fi putut România ignora, în asemenea condiții, exigențele planului Balladur?
În ceea ce privește NATO, una dintre condițiile pentru admiterea celor care candidau la dobândirea statutului de membru al alianței era chiar rezolvarea tuturor disputelor cu vecinii; rezolvare care se garanta prin încheierea unor tratate generale („politice de bază”) cu aceștia. Motivul era simplu și clar: nu se dorea ca noii membri să fie parte în litigii internaționale cu state ce ar fi rămas în afara alianței, și astfel să sporească insecuritatea acesteia; noii membri trebuiau să fie furnizori de securitate, iar nu consumatori de securitate, respectiv furnizori de insecuritate.
Statele grupului de la Viszegrád s-au conformat rapid și au încheiat tratatele cu vecinii până în 1995. Polonia și Ungaria, deși prin Tratatul de la Paris din 1946 fuseseră obligate să cedeze teritorii în favoarea URSS, ajunse ulterior în compunerea Ucrainei, recunoscuseră fără complicații frontierele ucrainene, moștenite ca foste frontiere sovietice, încă în 1994. Budapesta s-a împiedicat doar de tratatul cu România, care implica luarea unei poziții în problema Transilvaniei, dar și acesta a fost încheiat și ratificat în 1996.
Astfel, Bucureștiul rămânea singurul care nu se aliniase la curentul european, întrucât nu convenise asupra tratatelor cu Ucraina și Republica Moldova. O individualizare care nu putea produce decât bucurie în capitala unui stat vecin de la apus, competitor istoric, precum și în cea a altui stat, din vecinătatea apropiată răsăriteană, perceput de români ca amenințare ereditară.
RĂZBOIUL DIPLOMATIC AL ROMÂNIEI CU LUMEA
Pe acest fundal, la Summitul OSCE de la Lisabona, în decembrie 1996, noul Președinte al României, Emil Constantinescu, a fost avertizat de reprezentanții puterilor occidentale că întârzierea în încheierea tratatelor amintite nu poate avea o altă explicație decât existența unor revendicări teritoriale ale României, care tind la revizuirea tratatului de la Paris, precum și la încălcarea obligațiilor asumate prin Actul final de la Helsinki, în 1975, și că acest revizionism românesc va primi un răspuns aspru din partea întregii comunități internaționale.
La rândul său, la începutul anului 1997, ambasadorul SUA la București, Alfred Moses, i-a spus ministrului de externe român, Adrian Severin (autorul rândurilor de față), că dacă România dorește să revendice teritorii de la Ucraina nu are altă soluție decât să intre în război cu aceasta, situație în care se va găsi în război cu toți semnatarii tratatului de la Paris, adică cu Rusia (ca succesoare a URSS), SUA, Franța și Marea Britanie, cel puțin. De asemenea, diplomatul american a mai precizat cu o claritate fără de cusur că încheierea tratatului româno-ucrainean nu garantează în nici un fel intrarea României în NATO, dar, în schimb, neîncheierea acestuia garantează rămânerea România în afara NATO și, probabil, în sfera de influență rusească, definită deja de Boris Elțin ca „vecinătate apropiată” a Rusiei, în care interesele vitale ale acesteia trebuie menajate.
Așadar, în anul 1997, nu era vorba doar de intrarea României în NATO, cu totul incertă în condițiile bine știute în care SUA nu doreau să irite peste măsură Rusia cu o extindere prea mare și nici nu voiau să lase în afara extinderii, singure și fără speranță, statele baltice, ci, mai mult decât atât, ieșirea din izolarea politică internațională a României.
În decembrie 1996, la București, faptul că România nu va intra în NATO cu primul val de extindere al acesteia era „secretul lui Polichinelle”. Decuplarea României de Ungaria (și de statele Grupului de la Viszegrád, în general) și legarea ei de Bulgaria contraveneau tuturor instinctelor diplomației române privind securitatea națională. Așa se explică și ciocnirea dură dintre miniștrii de externe american și român la întâlnirea lor de la Sintra (Portugalia) din primăvara anului 1997.
În memoriile sale, ambasadorul Alfred Moses arată clar că Washingtonul a trimis mesaje de descurajare a așteptărilor Bucureștiului, cu privire la intrarea în NATO, mergând până la a face presiuni asupra Președintelui Constantinescu pentru ca acesta să declare public că România nu se grăbește și nu insistă să devină membră a alianței. Presiuni, arată același Moses, făcute în paralel cu cele privind încheierea tratatului româno-ucrainean.
La rândul său, fostul asistent al Secretarului de Stat al SUA, Ronald Assmus, descrie, într-o altă lucrare memorialistică, atât prioritatea acordată de Departamentul de Stat normalizării relațiilor româno-ucrainene, cât și spaima acestuia față de insistența diplomației române de a obține accesul României în NATO în primul val, odată cu țările Grupului de la Viszegrád. În acest sens a discutat cu ambasadorul României în SUA, Mircea Geoană, căruia i-a explicat rațiunile pentru care America nu poate accepta extinderea NATO cu mai mult de trei țări (cele aparținând Grupului de la Viszegrád). Assmus povestește că diplomatul român, care astfel își încălca mandatul, i-a promis că Bucureștiul va accepta fără discuții exigențele Washingtonului.
Rezultă, deci, că încheierea tratatului cu Ucraina și intrarea în NATO nu au fost niciodată un qui pro quo pentru nimeni.
În contextul descris, de notat este și intervenția ambasadorului polonez la București, Bogumil Luft, care i-a adus ministrului de externe Severin, chiar înainte ca acesta să își fi preluat oficial mandatul, mesajul Varșoviei. Președintele și Guvernul polonez cereau României să ajungă la o înțelegere cu Ucraina fără revendicări teritoriale, întrucât, atât lipsa înțelegerii, cât și revendicările, fie ele și numai aparente, erau susceptibile să creeze probleme interne Poloniei. Aceasta acceptase să nu pună sub semnul întrebării frontierele postbelice, deși teritoriile pierdute de ea în favoarea URSS / Ucrainei erau mult mai mari decât cele despre care putea vorbi România. Un metru pătrat cerut de România ar fi provocat, sub presiune internă, o solicitare poloneză și mai mare, care ar fi fost urmată inevitabil de una maghiară. Astfel România ar fi putut arunca în aer securitatea și stabilitatea Europei centrale și de est.
Pe deasupra, în asemenea condiții, parteneriatul strategic cu Polonia, dorit de România, era în afară de discuție, după cum și trilaterala România-Ucraina-Polonia, pe care România intenționa să o propună, iar SUA o susținea din toate puterile, nu avea nici o șansă să prindă viață.
Canada era și ea interesată în consolidarea statalității și securității Ucrainei prin semnarea tratatului politic de bază cu România. De ce? Pentru că o mare comunitate de cetățeni canadieni sunt de origine ucraineană. Cei mai mulți dintre aceștia proveneau din familii naționaliste care luptaseră pentru independența statului ucrainean și ieșirea sa de sub dominația rusească. Normalizarea relațiilor Ucrainei cu toți vecinii săi reprezenta pentru aceștia garanția triumfului în lupta lor dedicată idealului național. Prin urmare, ei presau guvernul canadian care, la rândul său, presa guvernul român.
Pentru a completa peisajul, merită menționată și discuția ministrului de externe român, Adrian Severin, cu omologul său rus, Evgheni Primakov, desfășurată cu ocazia unei reuniuni internaționale de la Copenhaga, în cadrul căreia, la întrebarea celui din urmă dacă România dorește să intre în NATO de teama Rusiei, cel din dintâi i-a răspuns: „nu din cauza Rusiei, ci din cauza Ungariei”. Pentru a risipi uimirea interlocutorului, românul i-a dat următoarea explicație: „istoria ne-a învățat că România nu poate rămâne niciodată în afara alianțelor în care se află Ungaria; ori de câte ori s-a întâmplat așa, am avut probleme și chiar am pierdut teritorii.” Și pentru ca istoria care ne dăduse această lecție să nu se mai repete, tratatul cu Ucraina trebuia încheiat urgent.
CITEȘTE CONTINUAREA MATERIALULUI ÎN EPISODUL URMĂTOR:
Ucraina: „Omul bolnav” al Europei Orientale (II) Raporturile româno-ucrainene în jocul intereselor globale
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
