Președintele Macron al Franței, a reprezentat exemplul clasic de neînțelegere a situației în  care se află.  Modelul politic Macron pare a lua sfârsit înainte de a fi existat. Marile manifestații, incendiare la propriu, din Paris, ocupând, cu scene de război urban, bulevarde ca Rivoli sau Foche, cu desacralizarea (de neîntâlnit ) a Arcului de Triumf, unde numai acum o lună de zile, leaderii lumii participaseră  la comemorarea unui secol de la încheierea Marelui Război, puneau în umbră ambițiile globale ale tânărului Macron.

Jocul mondial al francezului, alături de competențele universale pe care acesta tocmai și le asumase, unilateral și sfidător, s-a năruit în Argentina. Fiind fără cuvinte și soluții eficiente la criza politică gravă în care se afundă republica sa, ca ultimul dictator, Macron îi va acuza pe manifestanți. Fără să aibă măcar norocul lui Ceaușescu de a putea acuza  "agenturilii străine", președintele Macron a dat măsura incapacității sale de a înțelege Franța  profundă. Căci pe străzile Parisului, nu au loc manifestațiile unei singure categorii social-economice, singulare și revendicativ-insurecționale. Pe bulevardul Rivoli și la Arcul de Triumf, este răsculat francezul uitat, cetățeanul obligat să plătească, prin impozitele mărite permanent, toate idealurile fantastice ale unui lung șir de politicieni care numai interesele acestuia nu le-a reprezentat.

Acolo, în Paris, asistăm la coagularea și transformarea unor mecanisme individuale de frustrare și de supărare. În Franța, fiecare este supărat pe ceva. Fiecare are nemulțumirile sale față de o politică specifică a republicii. Acestea, acum, s-au adunat într-un fluviu de mânie. Căci prin comemorarea secolului Marelui Război, în delirul său megaloman, Macron a introdus o noua extremă a dictaturii lingvistice și culturale, o nouă poliție a gândurilor, anume interzicerea sentimentului național. Printr-o proces numai de el înțeles, schizoid și monocolor, naționalismul statal a fost rupt de patriotism. Obișnuit cu marea minciună republicană, aceea a unei țări deschise spre lume și cu o capacitate culturală de absorbție eternă, francezul de rând s-a văzut obligat să renunțe la toate dimensiunile identitare care l-au promovat în lume. Atunci când însă s-a pus problema renunțării la identitatea națională economică, ultima redută a mândriei sale, acesta a explodat, folosind ca supapă minoră economic, dar majoră din punct de vedere al identității naționale. Prețul la benzină, subvenționat de stat exprimă o ultimă redută franceză, specifică economic și punct de inflexiune a nivelului de trai. Când francezul a înțeles că este tratat de Macron ca orice cetățean din țările subdezvoltate, mândria lui națională a explodat.

Paradoxal, deși cunoașterea limbii franceze este, și astăzi, considerată codul elitelor intelectuale ale lumii, poporul francez a fost obligat, prin decrete succesive, care consemnau evoluția culturala maoistă, să renunțe la marii piloni identitari, care asigură dezvoltarea unui popor. Prin negarea naționalismului, cu formele sale culturale profunde și parte modulară a definiției institutionale, Macron a propus dispariția totală a acestui cuvânt. Prin folosirea clorului ideologic a fost impusă redefinirea singurei redute care poate să susțină mecanismul statal în momente de criza. La momentul insurecției maoiste din 1968, generalul de Gaulle a reușit, să salveze, in extremis, republica monarhică și identitară pe care o clădise, operând în termenii imensei sale personalități. Monarhic până la a devenii al doilea rege soare al Franței, "le general" a pus în balanța istoriei tocmai destinul său, reușind, pentru ultima dată, să împace Franța cu identitatea sa națională. Astăzi, eliberate constrângerile naționale, ieșite din chingile unei forme naționale care definesc limitele revoltei, insurecțiile, organizate în virtual și comandate prin tasta unui telefon, tind să devină devoratoare de state. Astfel, acum  asistăm la procesul autodevorator, formă finală de distrugere, a Franței. Cu președintele său plecat să împartă lumii noua sa religie asexuată, globalizantă și aculturală, zelot al unei identități fluide și alterate identitar până la dispariția geografică a definiției statele a Franței, revoltatul francez a luptat sub Arcul de Triumf. Desacralizarea triumfului republicii, construcția insurecțională a mesajului și cuvintele absurde ale răspunsului prezidențial, venite din Argentina, amenințările stupide și valorile de judecată fără imersiune în real, ne arată profunda criză, socială  și morală, prin care trece al doilea motor al Europei.

Sensul dramei pariziene nu ne poate scăpa absolut de loc. Lăsată singură și prinsă în interiorul unui dictat ideologic monocolor, clorat și sinucigaș, promovat de o elită politică muribundă, Franța este izolată. Căci, la o asemenea insurecție pariziană, numai de agende globaliste nu mai poate francezul să se ocupe. Tocmai faptul că aceste lupte de stradă au avut loc în lipsa lui Macron ne arată inexistența sa politică și influența sa prezidențială, redusă la zero, în țara pe care o conduce.

În tăcere, imensă și de gheață, Germania, alături de Rusia, așteaptă momentul de inflexiune, de la care căderea macroniei să nu mai poată fi oprită. Insurecția  pariziană impune o singură concluzie, accea că Europa rămâne tot germană. Abisul spre care se îndreaptă Franța, ne arată că celebra țeavă de gaz va lega trainic Germania de Rusia. Soliditatea economiei uneia fiind reperul puterii celeilalte. Esența acestei relații directe va fi de nezdruncinat pentru deceniul care va veni. Doar SUA, pe care Macron le dorește, cu disperare, eliminate de pe vechiul continent, să mai aibă dorința și puterea de a regla imensa ură acumulată pe străzile Parisului. Macronia se scufundă în istoria propriei fantasmagorii.