Primele patru priorități sunt logice și așteptate, fiind impuse cu puterea datului obiectiv. Ultimele două, însă, sugerează tentația irezistibilă a echipei Președintelui Biden, formată din veterani ai fostelor administrații democrate, de a reveni la „locul crimei” pentru a șterge urma acesteia, finalizând operațiuni începute în deceniile trecute, dar abandonate înainte de a fi ajuns la concluzie.
În anii 1990, pe când URSS abia se dezintegrase iar NATO și UE nu se extinseseră încă în fostul spațiu sovietic, Germania și SUA, urmate de aliații lor vest-europeni, au văzut dezmembrarea Iugoslaviei ca numitor comun al intereselor lor geopolitice în Europa ordinii mondiale post-bipolare.
Iugoslavia, Polonia și România (cu Cehoslovacia era mai ușor) reprezentau trei puteri locale care excludeau atât controlul german asupra Mittel Europei, cât și capacitatea Berlinului de a realiza eventuale tranzacții teritoriale cu Moscova, în logica vechiului Pact Ribbentrop-Molotov. În plus, cu lumea serbo-centrică a slavilor de sud, lumea germanică mai avea de reglat câteva conturi istorice.
Cum Polonia era greu de atins, cu atât mai mult cu cât se bucura de o fermă susținere americană (în acest scop adoptase și modelul neo-liberal american, îmbrățișând entuziast teoria „terapiei de șoc” a lui Jeffrey Sachs), iar România dovedise capacitatea de a rezista secesionismului (după testul de la Târgu Mureș din martie 1990), ceea ce avea să intre curând în limbajul geopoliticii sub denumirea „Balcanii de Vest”, devenea ținta prioritară a pulverizării statelor Europei centrale și orientale.
Dacă dispariția Iugoslaviei putea servi strategiei berlineze vizând un dualism ruso-german în proiectarea arhitecturii de securitate est-europene, aceasta răspundea și dorinței SUA de a-și crea un drum de-a curmezișul peninsulei balcanice, până la Marea Neagră, pentru ca traversându-o și extinzându-și prezența și influența în Caucaz, cu deschidere spre Marea Caspică și Asia Centrală, să învăluie Rusia pe flancul sudic. Acest drum trebuia pavat prin albanizarea Balcanilor, respectiv prin inventarea și susținerea dreptului la autodeterminare internațională al minorităților albaneze din Iugoslavia.
Rusia post-sovietică a anilor 1990, dominată de spiritul lui Gorceacov, mai degrabă decât de cel al lui Molotov, a reacționat susținând, într-un fel de contrapartidă, Armenia, în conflictul său cu Azerbaidjanul, legat de secesiunea provinciei Nagorno-Karabah, precum și autodeterminarea provinciilor georgiene Abhazia, Osetia de Sud și Abjaria. Tot atunci, supravegherea gurilor Dunării și ținerea sub presiune a Ucrainei au fost realizate prin amorsarea conflictului transnistrean și obținerea statutului de autonomie a Crimeii.
Așa s-a ajuns la o remiză geopolitică, toate crizele, deschise în contextul arătat, devenind cronice odată cu abandonarea interesului pentru ele, consecutiv deplasării vectorilor strategici americani spre sud; drumul către aceeași destinație – Asia Centrală – urma a trece acum, nu prin Balcani, ci prin Orientul Mijlociu, spre a ajunge și la Golful Persic.
Despre toate acestea am scris la vremea respectivă, când imaginea era mai puțin clară. Timpul a confirmat analiza de atunci.
Strategia SUA referitoare la Ucraina (în special cea concepută de administrațiile democrate) a fost sintetizată de observația lui Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pentru securitate națională al Președintelui Jimmy Carter, care afirma că „fără Ucraina, Rusia va înceta să mai fie un imperiu eurasiatic”. Cu alte cuvinte, pentru a nu permite Rusiei să recapete puteri imperiale, legăturile dintre ea și Ucraina (cele economice, politice și militare) trebuiau rupte, chiar dacă asta implica dificila depășire a tradițiilor etno-culturale comune. Din această teorie, asociată cu doctrina neoconservatoare, și-au tras sevele revoluțiile portocalii de pe Maidanul kievean.
Dacă în Balcanii de Vest geopolitica americană și cea germană au rămas compatibile, în Ucraina, contrar aparențelor, ele sunt profund divergente. Această divergență a fost exprimată succint de fostul și actualul asistent al Secretarului de Stat american, Victoria Nuland, prin celebra și scandaloasa formulă „F...ck EU!” („La dracu cu UE!”).
Interesul Germaniei este acela de a avea în Ucraina o piață pentru exporturile sale iar nu un membru al Europei germane (adică al actualei UE). În asemenea condiții, Berlinul este gata să împartă influența politică asupra Ucrainei într-o zonă vestică (preponderent rurală și naționalistă), „pro-europeană”, și una estică (industrializată și cosmopolită), pro-rusă. Restul este discurs ipocrit pentru consumul public. Nici susținerea oficială pentru integrarea europeană a Ucrainei nici cea pentru sancționarea internațională a Rusiei nu sunt sincere.
Privind Ucraina din perspectivă geo-strategică, SUA vede în orice partaj teritorial o slăbire inadmisibilă a ceea ce, în tradiția ultimelor decenii, își dorește să fie un avanpost euro-atlantic solid situat în centrul frontului de luptă americano-rus.
Pe de altă parte, menținerea intransigenței americane în chestiunea ucraineană servește Germaniei care, printr-o politică la două capete, reușește să consolideze o antantă cordială ruso-germană (a se vedea afacerea gazoductelor baltice) indispensabilă pentru a asigura dominația Berlinului asupra Bruxellesului (adică a UE). Aceasta este, însă, în detrimentul intereselor americane care își află acum sediul central în regiunea Asia-Pacific sau în cea indo-pacifică, promovarea lor impunând cooperarea iar nu confruntarea cu Rusia.
Administrația Trump părea că înțelege aceste lucruri și de aceea încerca o apropiere de Moscova. Ceea ce i-a atras implicarea în scandaluri, artificial amorsate prin acuze dovedite a nu fi tocmai întemeiate, privind presupuse conivențe tainice cu „demonul de la Kremlin”, Președintele Putin. Iată, însă că administrația Biden / Harris repune pe masă mărul ucrainean al discordiei ruso-americane, desigur, spre deliciul cancelarului Merkel.
Enigma ucraineană este complicată de implicarea factorului „corupție” – deopotrivă economico-financiară și politică. Indiciile privind prezența administrațiilor americane pretrumpiste, ai căror reprezentanți de frunte se regăsesc și în administrația inaugurată în ianuarie 2021, în acțiuni ilegale pe teritoriul Ucrainei și în legătură cu clanurile politice și economice ucrainene, sunt destul de consistente pentru a fi sesizate chiar și de sub preșurile mediatice cu care au fost acoperite. Pentru a scăpa de o atare ghiulea legată de piciorul administrației Biden / Harris, aceasta trebuie să revină la Kiev sub flamura statului de drept, convingându-i pe toți americano / democrato-scepticii că nu îmbogățirea fără justă cauză a fost urmărită de politica ucraineană a Americii, ci supremația legii în raporturile cu oligarhismul ucrainean și salvgardarea independenței Ucrainei în raporturile cu imperialismul rus. America luptă – chipurile – pentru integritatea morală și teritorială a Ucrainei, deopotrivă, fără vreun interes personal (colectiv sau individual).
Germania, din vârful buzelor, și China, în adâncul cugetului, nu pot decât susține o asemenea angajare, până la urmă solitară, a SUA, de natură a-i absorbi resursele pe un teren aflat în afara sferei lor de interese. O angajare realizată în spirit partizan, iar nu național, și justificată de utopiile neoconservatoare, iar nu de realismul politic, care, în condițiile date, este sortită eșecului.
Dintre prioritățile politicii externe anunțate de administrația Biden, de departe cea asupra căreia se poate stabili o cooperare între Washington și Berlin este cea care vizează Balcanii de Vest; respectiv închiderea problemei kosovare prin recunoașterea internațională a statului Kosovo.
Miza nu este imensă (ca să nu spun că nu mai este reală / actuală) nici pentru SUA nici pentru Germania. Tăierea nodului kosovar îi oferă, însă, Președintelui Biden posibilitatea de a arăta un exemplu de succes al politicii promise de el privind resuscitarea alianței transatlantice, iar cancelarului Merkel, aflat în ultimul său an de guvernare, șansa de a lăsa o moștenire geopolitică mai puțin controversată, precum și de a ascunde refuzul ofertei americane referitoare la revenirea Americii la rolul de „lider al lumii libere”, sub fardul unei cooperări geopolitice minimale. Prin conlucrarea dintre „imperiul necesar” (SUA) cu „imperiul prietenos” (Europa germană) în ruinele Balcanilor de Vest se stabilește noua paradigmă a alianței euro-atlantice caracterizată de subsidiaritate (se apelează la ea doar dacă altfel nu se poate) și de accesorialitate (este destinată prioritar implementării strategiilor periferice).
Pe această linie, Casa Albă se zice a fi conceput trei alternative – toate proaste, potrivit experților – pentru a se ajunge la recunoașterea Kosovo: 1. Acordarea unor compensații economice în folosul Serbiei, în contextul integrării ei în UE (evident că nici nu se pune problema ca UE să plătească pentru fanteziile americane, mai cu seamă atunci când ele vin prea târziu și oferă prea puțin); 2. Crearea unor regiuni autonome administrate de sârbi în Kosovo, cu compensare prin crearea unor regiuni similare administrate de albanezi în Serbia (evident că nimeni nu poate agrea constituirea de state în state, aptă doar a face dintr-o pace iluzorie o serie nesfârșită de punți de la un război la altul); 3. Realizarea unor schimburi de teritorii între Kosovo și Serbia, în așa fel încât sârbii kosovari să redevină cetățeni sârbi, iar albanezii sârbi să devină cetățeni kosovari (soluție „reîncălzită” în speranța nu prea inteligentă că ceea ce a eșuat în trecut va reuși acum).
Dacă asemenea idei nu au cum fi digerate la Berlin sau la Bruxelles, ceea ce a obținut, însă, acordul liderilor american și german a fost teza că pentru a face din Kosovo un membru deplin al comunității internaționale – evitându-se soluția unei Albanii Mari (contemplată, în forma unei confederații albano-kosovare, în anumite cercuri politice de la Priștina) care riscă să arunce iarăși în aer butoiul de pulbere sud-est european, mai ales în condițiile escaladării neo-otomanismului în Turcia – este imperios necesar ca toate statele membre ale UE să îl recunoască. Și aici intră în scenă România (alături de Spania, Slovacia, Grecia și Cipru).
Așadar, asupra României urmează să se facă presiuni pentru recunoașterea Kosovo și pentru a vota la Bruxelles în favoarea eventualei sancționări a Serbiei (vecine și ortodoxe), în cazul previzibilului refuz al Belgradului de a accepta vreuna dintre cele trei „soluții” americane. (Cu instinctul său de animal politic, anterior, Președintele Traian Băsescu a știut să reziste unor asemenea cereri, spre a nu-și pune națiunea în cap și a evita complicații în Transilvania.) Acestora li se vor adăuga vechile presiuni pentru susținerea Ucrainei (inclusiv în ceea ce privește politicile sale anti-minoritare) în conflictul său cu Rusia și participarea la războiul (fie el ideologic fie comercial fie ambele) dintre SUA și China. Cum va ieși diplomația dâmbovițeană din această încercuire nici nu mai are rost să speculăm. Să constatăm doar că lațul se strânge, iar ulciorul nu poate merge la infinit singur la apă.
Speranța cu privire la evitarea unui nou cataclism geopolitic în Balcani și la Gurile Dunării se găsește altundeva decât în capitalele statelor direct implicate. Pe de o parte, fiind vorba despre o colaborare euro-americană mai mult cu caracter coregrafic, protagoniștii nu își vor da prea mult silința să insiste, dacă vor întâmpina o minimă rezistență din partea actorilor locali. Pe de altă parte, în timp ce anul 2021 îi va impune doamnei Merkel concentrarea atenției asupra succesiunii interne (în septembrie vor avea loc, în Germania, alegeri parlamentare, în condițiile în care partidele curentului democratic principal nu se simt deloc bine, iar cele de extremă stângă și dreaptă sunt în creștere), el îi va cere domnului Biden concentrarea atenției asupra fracturilor interne (provocate, printre altele, de lupta dintre covidocrație și democrație, dintre globalism și suveranism, dintre integrarea și segregarea rasială, dintre progresismul neo-marxist și conservatorismul neo-fascist, dintre corectitudinea culturală și identitatea națională). Cu atâtea pe cap, este probabil ca atât Angela Merkel cât și Joe Biden să uite atât de Balcanii de Vest cât și de Europa de Est.
Ceea ce nu va face, însă, viața statelor de aici mai ușoară. Din nefericire, popoarele lor au dovedit că pot să moară pentru libertate, dar nu știu să trăiască în libertate.
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
Trăim într-o realitate strategică fundamental alterată. Așa cum sublinia recent cancelarul german, nu mai suntem într-o perioadă de pace, deși nu suntem, tehnic, nici în război. Această zonă gri, definită de analiști drept „război hibrid”, este exact spațiul de operare preferat al Federației Ruse în confruntarea sa cu Occidentul.
Președintele Nicușor Dan a anunțat că România va avea o nouă Strategie de Apărare.
Negocierile care au loc în aceste zile între Statele Unite și Ucraina depășesc cu mult logica tradițională a asistenței militare. Pe masă se află un potențial acord comercial de miliarde de dolari axat pe drone, o tranzacție care semnalează o inversare de roluri neașteptată: Ucraina, țara aflată sub agresiune rusă, a devenit un laborator de inovație militară, iar Pentagonul pare dispus să-i studieze lecțiile.
Declarația recentă a Președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, prin care solicită din nou partenerilor occidentali mai multe sisteme de apărare antiaeriană Patriot, a reaprins dezbaterea privind eficacitatea acestui sistem american pe frontul din Ucraina. Cererea constantă pentru Patriot survine în contextul unor informații din media care sugerează o scădere a ratei de interceptare a rachetelor hipersonice rusești Kh-47M2 Kinjal, ca urmare a modificărilor tactice introduse de ruși.
Descoperirea, în plin război, a celei mai mari baze de lansare și stocare a dronelor Shahed nu este un simplu detaliu logistic, ci expune o strategie militară pe termen lung. Imaginile din satelit de înaltă rezoluție, publicate marți de comunitățile de analişti OSINT, arată că Rusia nu doar continuă războiul cu determinare, ci îl industrializează, construind metodic o infrastructură masivă menită să copleșească apărarea antiaeriană a Ucrainei.
O bombă cu ceas amenință să fisureze unitatea aliaților în sprijinul Ucrainei, iar fitilul a fost aprins de o investigație germană. Concluzia, publicată de The Wall Street Journal și preluată de European Pravda, este explozivă: o unitate de elită ucraineană ar fi sabotat conductele Nord Stream, iar operațiunea ar fi fost supervizată direct de nimeni altul decât fostul comandant-șef al armatei, generalul Valerii Zalujnîi.
Purtătorul de cuvânt al președintelui Vladimir Putin spune că Rusia va proceda relua testele nucleare doar în anumite condiții.
Peste cinci miliarde de dolari în armament destinat aliaților NATO și Ucrainei sunt blocate. Nu de o decizie strategică, nu de un adversar extern, ci de ,,paralizia politică'' internă a Statelor Unite. „Shutdown-ul” guvernului american, intrat deja în a 40-a zi, a înghețat livrări critice, expunând o vulnerabilitate majoră în arhitectura de securitate occidentală într-un moment în care războiul din Ucraina nu dă semne de oprire.
Cotidianul rus Kommersant a informat, pe 10.11.2025, că în entitățile constitutive ale Federației Ruse a început recrutarea de voluntari pentru apărarea facilităților deosebit de importante.
Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați găzduiește forumul strategic Galați Security Forum, dedicat securității europene și reconstrucției Ucrainei.
Imaginile din satelit, publicate de canalul OSINT Dnipro Osint, confirmă ceea ce rapoartele de pe linia frontului sugerau deja: Ucraina a reușit o lovitură de precizie devastatoare asupra unei baze logistice rusești esențiale, amenajată pe teritoriul fostului Aeroport Internațional Donețk. Pe 5 noiembrie, o operațiune complexă a forțelor ucrainene a vizat și distrus două depozite folosite pentru stocarea și asamblarea dronelor de atac Shahed (cunoscute și ca Geran-2 sau Gerbera).
La începutul lui noiembrie 2025, Bucureștiul a devenit centrul dezbaterii globale despre viitorul apărării. NATO-Industry Forum, desfășurat în capitala României, a adunat lideri politici, militari și industriali din toate colțurile lumii. Tema întâlnirii, „Rearming NATO – Innovate, Accelerate, Sustain”, a fost mai mult decât un slogan. A fost o declarație de responsabilitate: Alianța nu mai poate funcționa pe reflexe de pace într-o lume aflată deja într-un război prelungit de uzură.
Respingerea de către NATO a cererii lui Zelenski de a închide spațiul aerian ucrainean a fost cea mai dureroasă decizie, precizează fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg.
Forțele pentru Operații Speciale ale Ucrainei (SSO/FOS) au confirmat o operațiune chirurgicală executată încă de pe 6 octombrie în Crimeea ocupată, soldată cu distrugerea unui sistem S-400 „Triumf” și a unui depozit strategic de muniții. Anunțul tardiv, făcut public abia pe 8 noiembrie din motive de „securitate operațională”, este confirmarea unei campanii metodice, asimetrice, care vizează erodarea completă a capacității militare a Rusiei în peninsulă.
Într-un discurs care sună mai mult a declarație de război decât a alocuțiune birocratică, Secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, a pus vineri pe masă o reformă radicală a modului în care Pentagonul cumpără armament. În fața directorilor executivi ai giganților din industria de apărare, de la ,,clasici'' la noii veniți din Big Tech precum Google sau startup-uri ca Anduril, mesajul a fost clar: „Schimbați-vă sau veți dispărea.”
Armata Statelor Unite ale Americii a realizat că este periculos de mult în urmă şi că trebuie să facă o schimbare serioasă în ceea ce priveşte doctrina militară. Astfel, Pentagonul plănuiește să achiziționeze cel puțin un milion de drone în următorii doi până la trei ani, adică până în 2028. Nu este o simplă modernizare a arsenalului militar american, ci o cursă contra-cronometru pentru a recupera un decalaj strategic masiv față de adversari și pentru a rezolva o vulnerabilitate critică: dependența industrială de China.
Un avertisment de o claritate tăioasă vine de la vârful Armatei SUA din Pacific, semnalând o schimbare de abordare impusă de noua realitate geopolitică. Generalul Ronald Clark, comandantul Comandamentului Armatei SUA din Pacific (USARPAC), trage un semnal de alarmă public privind nevoia urgentă de reformă, subliniind că „prețul eșecului este mult prea mare”.
Comandamentul Sistemelor Spațiale (SSC) al Forței Spațiale a SUA a anunțat oficial că a semnat un memorandum de înțelegere cu Departamentul Apărării, în cadrul căruia s-a stabilit că un număr de aliați cheie pot avea acces la tehnologia de navigație de cea mai înaltă precizie și rezistență la bruiaj, așa cum este cunoscut “Echipamentul utilizatorului GPS militar” (MGUE) utilizat de americani..
Într-un colț al Flancului Estic, Polonia lansează cel mai mare program de pregătire a apărării din istoria sa modernă. În celălalt colț, România se luptă să peticească o rezervă operațională îmbătrânită, pe care șeful Statului Major al Apărării a numit-o recent, pe bună dreptate, „o problemă de siguranță națională”.
Premierul ungar Viktor Orbán s-a întors de la Washington cu ceea ce pare a fi o victorie politică totală. Întâlnirea sa cu președintele Donald Trump i-a adus nu doar laude publice („un lider măreț”) și o susținere deschisă pentru realegerea sa în 2026, ci și premiul cel mare: o „excepție generală, pe termen nedeterminat” de la sancțiunile americane asupra energiei rusești.
Supremația tehnologică a sistemului american Patriot este pusă sub semnul întrebării direct pe câmpul de luptă din Ucraina. Sistemul Patriot, considerat mult timp etalonul apărării antiaeriene occidentale, întâmpină dificultăți majore în fața noilor tactici rusești, în timp ce rivalul său european, sistemul franco-italian SAMP/T (Mamba), pare să fi preluat conducerea în materie de eficiență.
Guvernul elen analizează extinderea flotei sale de avioane de luptă franceze Rafale, într-un moment în care Turcia își consolidează capacitățile aeriene printr-un acord istoric cu Marea Britanie pentru achiziția a 20 de aparate Eurofighter Typhoon, dotate cu rachete de ultimă generație cu rază lungă Meteor. Concomitent turcii vor achiziționa și 24 de avioane Eurofighter Typhon în uz din Golf.
Secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Serghei Shoigu, consideră că Siberia trebuie să devină centrul unei noi industrializări, iar statul trebuie să creeze condiții care să încurajeze oamenii să se mute în estul țării.
O analiză recentă a prestigiosului Institut Francez de Relații Internaționale (IFRI) pune pe masă o realitate dură, pe care elitele europene o ignoră de prea mult timp: continentul are capacitatea economică și tehnologică de a contracara militar Rusia, dar nu înainte de 2030. Acest „dacă” este condiționat de un factor pe care Europa nu îl controlează: rezistența Ucrainei.
O coaliție bipartizană, transpartinică, din Congresul Statelor Unite, a lansat un avertisment dur la adresa Pentagonului, contestând planul administrației Trump de a retrage sute de militari americani din România. Într-un moment de tensiune maximă pe Flancul Estic, scrisoarea trimisă Secretarului Apărării, Pete Hegseth, semnalează o ruptură la Washington și o teamă palpabilă că decizia va fi interpretată de Moscova drept un "mesaj de retragere".
DefenseRomania vă invită să urmăriți vineri, 7 noiembrie 2025, o nouă ediție a emisiunii „Obiectiv EuroAtlantic”.
Kazahstanul urmează să se alăture Acordurilor Abrahamice, inițiativa diplomatică lansată în 2020 între Israel și mai multe țări arabe și musulmane, într-o mișcare politică considerată simbolică, dar cu valoare geopolitică semnificativă. Potrivit a trei oficiali americani citați de Associated Press, decizia are ca scop revitalizarea acordurilor de normalizare care au marcat una dintre principalele realizări de politică externă ale administrației Trump.
Ministrul Afacerilor Externe, Oana Țoiu, efectuează vineri o vizită în Turcia, context în care are programată, la Ankara, o întâlnire cu omologul său, Hakan Fidan.
Bucureștiul a fost în aceste zile epicentrul noii doctrine strategice a NATO. Dincolo de protocolul Forumului NATO pentru Industrie, mesajul transmis la cel mai înalt nivel, prin vocea Secretarului General Mark Rutte, este tranșant: Alianța a intrat într-o nouă eră a confruntării, iar pentru a garanta „pacea prin forță”, are nevoie de o revoluție industrială.
O amenințare gravă la adresa luptătorilor ucraineni a fost înlăturată în regiunea Donețk. În noaptea de 5 spre 6 noiembrie 2025, forțele ucrainene au distrus un depozit de UAV-uri Shahed/Geran, aflat destul de aproape de linia frontului. Informația a fost publicată de comandantul Forțelor fără pilot ale Ucrainei, Robert Brovdi.
Într-o Europă care încă dezbate reactiv despre reintroducerea stagiului militar sau despre cum să-și completeze stocurile de muniție, Estonia alege din nou să privească securitatea națională nu ca pe o sarcină exclusivă a armatei, ci ca pe o competență civică fundamentală.
De la începutul războiului din Ucraina, Marea Neagră a devenit mai mult decât o simplă întindere de ape, ci o tablă de șah minată, unde regulile navigației internaționale sunt rescrise de nevoia Rusiei de a-și finanța războiul și de incapacitatea comunități internaționale de a opri complet acest flux.
Într-o perioadă în care atenția globală este fixată pe linia frontului din estul Ucrainei, o altă bătălie, mai subtilă dar infinit mai periculoasă, se desfășoară în spațiul aerian al nordului Europei. Fotografiile recente publicate de Forțele Aeriene Suedeze, surprinzând un bombardier strategic rusesc Tu-22M3 deasupra Mării Baltice dezvăluie o realitate incomodă pentru strategiile de apărare ale NATO: Rusia nu doar că își menține capacitatea de proiecție a forței nucleare și convenționale, dar reușește să-și regenereze flota de bombardiere în ciuda sancțiunilor, testând reacţia statelor baltice şi scandinave.
Într-un război de uzură, victoria nu se măsoară doar în kilometri pătrați de teritoriu recucerit, ci și în capacitatea de a „orbi” adversarul, lăsându-l expus și vulnerabil în fața unor lovituri care vizează însăși infrastructura vitală a frontului.
O explozie spectaculoasă, un nor purpuriu toxic și o tăcere asurzitoare din partea Kremlinului. Evenimentele de vineri, 28 noiembrie, de la poligonul Yasny din regiunea Orenburg, par să confirme un nou eșec major în programul de modernizare nucleară al Rusiei. Deși Moscova încearcă să proiecteze imaginea unei forțe strategice invincibile, dovezile vizuale și contextuale indică faptul că „super-armele” promovate agresiv de Vladimir Putin au o problemă fundamentală: refuză să zboare.
Viktor Orban a mers din nou la Moscova, unde a obținut din partea lui Vladimir Putin recunoașterea relațiilor excelente dintre cele două țări.
Negocierile dintre Sudan și Rusia pentru achiziția de avioane de luptă Su-30 sau Su-35 au depășit stadiul de simplă tranzacție militară, transformându-se într-un troc strategic definitoriu pentru viitorul Africii de Nord-Est.
Vineri seara, Ucraina a primit o lovitură care nu a venit dinspre Moscova, ci din interiorul propriilor sale instituții. Andrii Yermak, șeful de cabinet al președintelui și, de facto, al doilea cel mai puternic om din statul ucrainean, și-a prezentat demisia. Nu a fost o retragere onorabilă, ci una forțată de perchezițiile procurorilor anticorupție (NABU) chiar în locuința sa.
Dezvăluirile recente din presa britanică, potrivit cărora Donald Trump i-a trimis pe Steve Witkoff și Jared Kushner la Moscova pentru a pune pe masa Kremlinului recunoașterea controlului rusesc asupra teritoriilor ocupate, confirma în continuare cum se raportează azi Statele Unite la conflictul din Ucraina.
Țările din întreaga lume cheltuiesc sume enorme pentru achiziționarea și fabricarea de arme pentru a-și menține securitatea națională, a descuraja potențialele amenințări și a-și demonstra puterea la nivel regional și global. Cheltuielile militare reflectă nu numai prioritățile de apărare ale unei țări, ci și ambițiile sale tehnologice, alianțele strategice și considerațiile geopolitice.
Sub pretextul unei ofensive tehnice împotriva cartelurilor de droguri, Statele Unite redesenează arhitectura de securitate din America Latină. Acordul recent semnat de SUA cu Republica Dominicană este considerat de experţi ultima piesă dintr-un dispozitiv militar masiv care, privit de sus, seamănă izbitor cu o blocadă navală și aeriană în jurul regimului de la Caracas.
Cooperarea tehnologică dintre Israel și România pare să fi generat nu doar un produs competitiv, ci și un precedent important pentru implicarea industriei românești.
Polonia nu mai așteaptă de mult timp ca securitatea europeană să fie desenată în cancelariile vestice, ci își construiește metodic statutul de pilon central al NATO pe Flancul Estic. Semnarea recentului contract pentru rachetele AIM-120D-3 este o altă declarație de intenție despre cum va arăta doctrina de apărare a Poloniei în următorul deceniu.
Rusia a primit o nouă propunere de încetare a conflictului, iar discuțiile cheie svor avea loc la Moscova.
Guvernul a transmis că premierul Ilie Bolojan a luat act de demisia ministrului Apărării Ionuț Moșteanu.
O dronă de tip MQ-9 Reaper prăbușită în aceste zile a fost de fapt doborâtă de US Army, lucru confirmat de forțele armate ale Statelor Unite ale Americii.
Compania italiană Leonardo se pregătește să prezinte o nouă tehnologie de apărare aeriană care ar trebui să contribuie la integrarea unor scuturi antirachetă, precum Iron Dome israelian.
Ministrul Apărării Ionuț Moșteanu a demisionat din funcție.
În această dimineață, ofițeri ai Biroului Național Anticorupție din Ucraina și ai Procuraturii Speciale Anticorupție efectuează percheziții la reședința șefului Cabinetului Președintelui, Andrii Yermak, din cartierul guvernamental, a relatat NABU.
„NABU și SAPO desfășoară acțiuni de investigație (percheziții) la sediul Președinției Ucrainei. Acțiunile de investigație sunt autorizate și se desfășoară în cadrul anchetei”, se arată în raportul citat de media ucrainean.
Ministerul rus al Apărării a anunțat că, pe 27.11.2025, două bombardiere cu rază lungă de acțiune de tip Tu-22M3 aparținând Forțelor Aerocosmice ale Federației Ruse au efectuat un zbor planificat deasupra apelor neutre ale Mării Baltice.
Statul Major General al armatei ucrainene a comunicat despre două atacuri efectuate în cursul nopţii de joi spre vineri, primul vizând o rafinărie din regiunea rusă Saratov (Districtul federal Volga, la graniţa cu Kazahstanul), al doilea vizând aerodromul Saki, din peninsula Crimeea, anexată ilegal de Moscova în 2014, relatează agențiile Agerpres și EFE.
Rușii sunt într-o ofensivă totală de promovare a avionului lor de generația a cincea iar Serghei Bogdan, șeful serviciului de zbor al Biroului de Proiectare Sukhoi, producătorul Su-57, transmite în cadrul salonului aviatic Dubai Airshow că designul și capabilitățile Su-57 vor continua să fie îmbunătățite pe baza experienței reale de luptă. Rușii subliniază gradul „fără precedent” de testare în condiții de război pe care avionul l-a acumulat în teatrul ucrainean, dar aici sunt semne mari de întrebare.
Fostă membru al Knessetului și expert pe Orient, Ruth Wasserman, a analizat la conferința internațională „Israel and Central Europe post October 7th” organizată la Budapesta de Europe Israel Press Association (EIPA), la care a participat și DefenseRomania, modul în care Rusia a influențat, de-a lungul decadelor, narativele islamice, subliniind capacitatea impresionantă a Moscovei de a modela povești și percepții care ajung să fie acceptate și integrate de comunități largi.
SUA se pregătesc să extindă semnificativ operațiunile militare împotriva traficanților de droguri din Venezuela, a anunțat Donald Trump în timpul unei intervenții publice cu ocazia Zilei Recunoștinței.
Un grup de cercetare american non-guvernamental a identificat mai multe sancțiuni potențial cheie care vizează ținte neglijate și cu vizibilitate redusă, despre care spune că ar putea perturba serios efortul de război al Rusiei în Ucraina, în urma atacurilor masive ucrainene de luna trecută asupra instalațiilor deținute de mari companii petroliere rusești.
În lipsa unei politici europene unitare de înarmare, reacția naturală a statelor a fost accelerarea programelor naționale de achiziții, fiecare țară prioritizându-și propriile nevoi. Deși Bruxellesul a încercat să dea coerență acestui impuls prin câteva instrumente - achiziții comune de muniție, inițiative în domeniul apărării antiaeriene, mecanisme de finanțare pentru industria de apărare - realitatea arată că grosul achizițiilor este încă la nivel strict național.
Devine tot mai clar că actualul context de securitate din Ucraina nu este despre pace, ci despre formalizarea unei capitulări. Vladimir Putin, aflat într-o vizită în Kârgâzstan, a transmis un mesaj Washingtonului înainte de sosirea delegației conduse de Steve Witkoff la Moscova: Rusia nu negociază, Rusia dictează condițiile. Retorica liderului de la Kremlin, aparent deschisă spre dialog, ascunde de fapt un ultimatum - retragerea trupelor ucrainene de pe propriul teritoriu sau anihilarea lor militară.
Germania pare să fi înțeles, în sfârșit, că epoca „dividendelor păcii” s-a încheiat definitiv. Dezvăluirile recente din The Wall Street Journal și presa germană despre existența „OPLAN DEU” (un plan militar secret de 1.200 de pagini) reprezintă mai mult decât o schimbare a birocraţiei greoaie cu care ne-a obişnuit Ministerul Apărării de la Berlin.
Fidel rolului său de „locotenent” al Kremlinului și mereu gata să recite partitura Moscovei, Alexander Lukașenko a transformat, joi, summitul OTSC de la Bișkek într-o tribună de lansare a mesajelor rusești. Liderul de la Minsk a comentat, cu aerul unui expert, versiunea planului de pace scursă în presa americană - un posibil tratat între Rusia, Ucraina și Occident.
Într-un război de uzură în care logistica a devenit la fel de vitală ca sistemele de arme balistice, mărturia recentă a unui pilot ucrainean care operează de pe avioanele franceze Mirage 2000-5 oferă o radiografie rară a modului în care tehnologia occidentală este integrată în infrastructura defensivă a Ucraina. Procentul înaintat de pilot, o rată de interceptare de 98% împotriva amenințărilor aeriene rusești, este impresionant din punct de vedere statistic, însă ascunde o vulnerabilitate structurală pe care Ucraina încearcă disperată să o acopere: lipsa capacității de a proiecta forță la distanță mare.
Pokrovskul nu va fi cedat, iar forțele rusești nu au capacitatea de a cuceri orașul într-un termen scurt, acesta este mesajul transmis de comandantul batalionului de sisteme fără pilot al Brigăzii Separate 152, Oleg Ivanov, într-un interviu acordat agenției ucrainene Unian.
Președintele francez Emmanuel Macron ar putea anunța introducerea serviciului militar voluntar în țară în următoarele zile, relatează Le Figaro.
