De-a lungul timpului, mulți analiști au ajuns să îi critice ineficiența și lipsa de responsabilitate intrinsecă, în timp ce liderii naționali ai UE au denunțat o lipsă de claritate cu privire la banii contribuabililor investiți de către UE în ceea ce pare a fi cea mai mare afacere din istoria continentului. Zeci de miliarde Euro, bani din taxele fiecărui european, sunt trimiși în regim de paușal, diverselor țări non europene pentru a opri migrația ilegală. Iar efectele sunt nule. Europa primește din ce în ce mai mulți imigranți, autoritățile naționale practic neavând nici un instrument de oprire a acestora. Eurocrații au prezentat politica lor ca pe un succes, obliterând prin minciună realitatea toxică de pe teren. După numai 70 de ani de la ultimul război mondial, peste jumătate dintre femeile Europei declară că sunt speriate să meargă seara singure pe străzile Occidentului, iar copii la școală trebuie să își schimbe dieta pentru a răspunde cerințelor culinare ale unor culturi care nu au ridicat o cărămidă pentru bunăstarea lor. Întrebarea care apare în mod inevitabil și care va fi miezul succesului sau eșecului diverselor partide la aceste alegeri, este poziționarea lor în raport cu națiunile din care fac parte și raportul de forțe pe care îl vor construi cu birocrația ilegitimă adânc încastrată la Bruxelles. În cele din urmă, concluzia alegerilor europarlamentare din acest an va da tonul politicii pan-europene în deceniul care va urma. Critic pentru supraviețuirea westfaliană a structurii de putere europene, subiectul imigrației masive, fenomen care iată deja împlinește două decenii de convulsionate evoluții a ajuns să fie dezbătut în bucătăria fiecărui european.

În 2016, ca urmare a gravei crize a imigrației ilegale pe care Germania a absorbit-o cu un cost enorm și a impus-o unei europene desacralizate, deschizând larg poarta dispariției granițelor naționale, s-a semnat acordul UE-Turcia. Acest instrument s-a dorit a fi primul dintr-o serie de acte politice internaționale majore prin care dictatul german să fie legalizat la nivelul unui întreg continent. Documentul a fost perceput de către mulți europeni ca fiind un acord de menținere a refugiaților din Orientul Mijlociu, în afara continentului Europei, în schimbul unor sume de bani. Practic este o eroare de analiză. Dimpotrivă, într-o notă mai generală, acordul are ramificații politice și sociale importante, care vizează nu numai abordarea imigrației ilegale greu controlate prin Marea Egee, ci și definirea relațiilor geopolitice dintre eurocraţii de la Bruxelles și unul dintre principalii jucători ai șahul mediteranean: Turcia. A fost primul act major politic pe care eurocrații au dorit să îl scrie pentru a demonstra lumii că sunt în stare să conducă un continent. Iar eroarea de analiză este că acest tratat, devenit literă de lege și dictat neo-maxist, nu a fost aprobat prin vot de către nimeni dintre cetățenii europeni. Nici un cetățean, indiferent de națiunea de unde provenea nu a fost consultat sau nu și-a dat votul pentru principalul document de relații internaționale pe care Bruxelles l-a semnat cu o putere non Europeană.

În mod evident, pactul se bazează pe doi piloni principali

Primul este că, pentru fiecare refugiat din Orientul Mijlociu trimis înapoi în Turcia, un altul va fi mutat în Europa. Acest principiu este adesea recunoscut ca fiind "unul înlăuntru, altul în afară" și a servit să-l liniștească pe Erdogan, care sub presiunea prezenţei a milioane de refugiaţi produși de către războiul Sirian, avea nevoie să dea măcar iluzia unei speranțe acestora că pot avea o şansă de a ajunge în țările bogate din Occident. Dar ca să ajungă acolo trebuiau să devină turci. După victorie era presupusă de reducerea resurselor umane siriene în favoare Turciei și obligarea Europei de a plăti pentru integrarea masei de imigranți în societatea turcă. Conform înțelegerii, Europa urma să fie adevăratul actor în joc, promițând un loc sigur pentru toți refugiații sirieni, care ar fi fost acceptați conform criteriilor impuse de Bruxelles. În paralel, Turcia a impus un al doilea pilon al tratatului, prin care Uniunea Europeană trebuie să încurajeze pe membrii săi să ridice vizele pentru cetățenii turci care vin în Europa. Acest lucru, așa cum știm nu s-a întâmplat, mulți actori europeni introducând chiar legi mai dure pentru acordarea vizelor turistice sau de muncă pentru turci. Fapt care a înfuriat Ankara, dar în mod deosebit, birocrația de la Bruxelles care a descoperit că tratatele sale nu erau băgate în seamă de statele națiune membre ale UE. Și prima putere europeană care a creat probleme tocmai eurocraților a fost Franța, care a declarat politica sa de imigrație ca fiind domeniu național nepartajat cu Bruxelles.

Această politică puternică de securizare și politizare a tratatului a dus la duritatea discursului pentru alegerile europene din acest an. Mesajul partidele politice naționale a cunoscut o trecere substanțială a interesului de la problema migrației la natură politică a afacerii migraţiei și impactul acesteia asupra suveranității naționale. În acest sens, migranții își pierd rolul cheie în dezbatere, apărând ca simple elemente de negociere la masa politicii naționale. Atât partidele populiste cât și cele naționaliste au convertit pericolul migrației ilegale în pericol la adresa suveranității naționale și teritoriale. Liderii politici care și-au construit mesajul electoral împotriva eurocrației, amenință cu eliminarea sau anularea tratatului semnat cu Turcia pe motive politice, propunând ca după alegerile europarlamentare construcția unei noi arhitecturi de putere la Bruxelles. În acest sens, șantajul atât cel turc cât și cel African al migrației devine extrem de vulnerabil la oscilațiile politice, atât la nivel european, cât și la nivel național. Cu efecte negative deosebite pentru prezervarea unității conglomeratului european. Balanțele politice delicate ale Uniunii Europene și ale zonei euro-asiatice demonstrează fragilitatea situației. Orice tensionare post alegeri poate duce la prăbușirea acestora din urmă, efectele acestei prăbușiri însemnând nu doar un pericol pentru echilibrul intern al statelor de primă linie cum ar fi Italia sau Grecia, ci ar pune în pericol și echilibrul dintre Uniunea Europeană și alte puteri non europene. Punct de tensiune a fost deja trecut, iar transferul de energie distructivă pare a fi avut loc în Africa de Nord, unde Libia reprezintă punctul central de colectare a milioane de migranți delocalizați de către Boko Haram și entitățile islamiste care cuceresc din ce în ce mai multe teritorii din centrul continentului African. Cu un tratat dezechilibrat pe partea siriană, o nouă criză, acum venită din nordul African, va crea o problemă fundamentală de supraviețuire birocrației europene și în special binomului politic franco-german. Căci hegemonia germano-rusă va continua, ea având rădăcini în interese economice globale, care transcend și anihilează micile jocuri europene.

De aceea, alegerile europarlamentare sunt atât de importante pentru toți actorii implicați. După alegerile din 2019, ar putea fi puse sub semnul întrebării multe acorduri internaționale, pe care eurocrații le-au semnat efectiv împotriva voinței statelor europene. Alegerile din mai pot disloca partidele centriste și oarbe ideologic precum și creșterea unor forțe eurosceptice bine reprezentate ca să propună reforme dure birocrației ilegitime de la Bruxelles. Acest scenariu ar însemna o redefinire a procesului de integrare europeană și o revenire la o noțiune tradițională de politică internațională, bazată mai degrabă pe acorduri bilaterale, decât pe acorduri multilaterale. Revenirea la un mod convențional de a trata fenomenul migrației ar însemna o pierdere masivă a puterii de negociere din partea conducerii Uniunii Europene. Din acest motiv, ne putem aștepta la o dublă strategie: la înrăutățirea legăturilor diplomatice dintre țările exportatoare de migranți (Turcia, Siria și Libia fiind primele vizate) și statele naționale membre ale UE în paralel cu acordarea a cât mai multe stimulente pentru a ține migranții departe. Această dublă strategie va răspunde ți necesarului intern politic, pentru că trebuie cumva răspuns la frustrările, din ce în ce mai mari, provocate de către invazia migraționistă impusă de binomul franco-german întregului continent European. În funcție de rezultatul votului propriu-zis, este normal să se aștepte ca o forță politică câștigătoare să impună mai întâi propriul interes și pe cel al electoratului său național. Ca atare și tratatul privind migrația va fi serios pus în discuție, indiferent de cine va câștiga. Iar Turcia va apăsa pedala de accelerație, știind că nu are nimic de pierdut, doar de câştigat. În același timp, viitorul dictator libian, oricare va fi cel care va deveni învingătorul de la Tripoli (când în România se discută de referendumuri insipide și fără valoare, bătălia pentru Tripoli se dă în chiar aceste zile) va folosi exact aceleași metode pentru a extrage resurse financiare și politice de la Uniunea Europeană. Astfel, datorită miopiei politice și dictaturii limbajului de lem al absurdului politic, Europa va avea deschise două fronturi, unul în față și altul lateral, prin care efectiv milioane de oameni pot să se instaleze în diverse regiuni ale sale, fără să existe nici o linie de apărare. Pentru că orice forță politică europeană ar câștiga, Europa nu va avea nici capacitatea politică și nici legală de a opri șantajul migrației. Efectele aspra națiunilor europene nu se vor consuma doar în saloanele carbonare ale neo-marxismului european ci și pe vastele teritorii siriene sau africane, de unde șocul cultural, religios, economic sau simplu moral poate deversa asupra Europei și statelor sale un ocean imposibil de oprit. În timp ce la noi în România psihotici nemedicalizați insultă pe stradă, atacând femei politice noaptea că hoții, iar Iohannis vrea corvete de la francezi ca să își mai cumpere un nou mandat, Europa se pregătește pentru cea mai mare sabordare din ultimul mileniu, cu arme puține și cu principii morale distruse.