Au fost mulți care l-au votat, au fost mulți care nu l-au votat. Practic, egale în numărul de voturi obținute, principalele partide politice, Albastru&Alb (culorile steagului) și Likud, au arătat că societatea israeliană a ales democratic un om acuzat de corupție. Bibi are nu mai puțin de trei dosare penale deschise pe numele său, necalculând și dosarul soției. Și cu toate acestea israelienii l-au votat.

Cu toate rugăciunile trimise la cer de către conducerea unei Europe din ce în ce mai dominate de un antisemitism promovat de emigrația musulmană masivă, cu toată ambivalența toxică a binomul hegemon franco-german care se exprimă prin starea emotional-volitivă activată de tendințele contradictorii față de existența statului israelian, cu toate urletele antismeite neo-marxiste ale unui Corbyn de la Londra sau venite de la Hollywood din SUA, Netanyahu a scris istorie.

A făcut-o deseori în ultimile decenii, dar de data aceasta s-a adresat mitologiei. Prin câștigarea celui de-al al cincilea mandat, Bibi Netanyahu îl depășește până și pe fondatorul statului Israel, Ben Gurion. Bibi are cutezanța de a propune poporului său nu numai depășirea realizărilor lui Ben Gurion ci și o nouă formulă de reașezare geo-politică a statului israelian.

Căci, fiți fără grijă, Bibi are deja planul de pace cu palestinienii, scris la Casa Albă, pe care îl va implementa asigurând supraviețuirea intactă a teritoriului țării sale. Simplu, Bibi vrea istoria. La 69 de ani are deja trecutul mai lung ca viitorul. Deci vrea acum să intre în cărțile de istorie. Și nu printr-o pușcărie ordonată de către un procuror activist al luptei-anticorupție mondiale. Nu îl mai interesează micile aranjamente economice sau politice, nu îl mai impresionează jocul de la Paris sau Berlin. El vrea întâlnirea cu istoria, cea pe care numai Ben Gurion a cunoscut-o, atunci când a fost creat statul Israel.

Pentru Germania și Franța, Netanyahu reprezintă ”coruptul” și ”mincinosul”

Iar această întâlnire o pregătește, o desenează și o caută de peste 25 de ani de când face politică la nivelul suprem. Opozantul său, un fost șef de stat major al armatei israeliene care, prin statura sa impresionantă și vocea calmă dar autoritară, a reușit incredibilul succes de a atrage integral electoratul de stânga al vechiul partid laburist (creator și el de istorie) și de a obține un rezultat egal cu cel al fostului său șef și prim ministru. Dar nu a fost de ajuns. Nu pentru că, în viziunea îngustă și tranzacționistă a Germaniei și Franței, Bibi nu reprezintă  decât coruptul și mincinosul (Sarkozy așa l-a numit la o întâlnire cu Obama, acesta din urmă fiind de acord), dar și pentru că cel care se vrea ben Gurion al secolul XXI dorește să anuleze definitiv orice fel de pericol la adresa existenței statului său.

Astfel, după decenii de meticuloasă și atentă coregrafie, anulând mincinoasele acorduri de la Oslo (care dacă puse în practică ar fi redus Israelul la o colonie ceva mai dezvoltată și permanent amenințată de umorile tranzacționiste pro islamiste venite din Europa) și reducând influența Egiptului și Qatarului în procesul de pace, a reușit să construiască o relație cu totul specială Donald Trump. De altfel recunoașterea Ierusalimului ca fiind capitală a statului Israel și transferul imediat al ambasadei SUA la o doar o stradă depărtare de Zidul Plângerii sunt doar rezultatul incredibilei relații de încredere dintre cei doi.

Căci amândoi, ajunși la vârsta muntelui (cum spune un superb proverb arab) doresc să intre în istorie pe ușa din față. Trăinicia acestei relații, dar ironică în esența sa naturală, este dată de lupta lor, individuală apoi comună, împotriva ideologiilor care i-a acuzat, condamnat și a dorit să îi execute fără a milă. Pe Trump, ideologia democrată bine plătită de Soros a dorit să îl execute pentru minciunile spuse de FBI și de un spion britanic, pe Netanyahu dorește să îl execute ideologia anit-corupție a activiștilor săi zeloși. Ca și în cazul României, metoda acuzațiilor de corupție la adresa conducerii politice a unui stat, a fost folosită cu prisosința în Israel. Și acolo, ca și la București, pentru a scăpa de piedica infeudării Israelului intereselor internaționale, Bibi Netanyhu a fost acuzat de cele mai absurde acte de corupție.

Soția lui a fost acuzată că și-a decontat mesele de la reședința oficială, un procuror făcând calculul ca în cazul steagurilor lui Pristanda, că familia primului ministru a mâncat de aproape un milion de dolari pe an. Ca să găsească delatori, procurorul a dorit să îl aresteze pe nefericitul bucătar al reședinței, iar membrii echipei de securitate au fost și ei urmăriți. Ancheta anticorupție declanșată a durat ani de zile, identic ca în cazul oamenilor politici români. Cu toate tracasările imense la care a fost supus, Bibi a rezistat și a dovedit că poate fi un bun prim ministru. Și primul lucru care a demonstrat acest lucru a fost că sub administrația lui nu au mai explodat sinucigași palestinieni pe străzile din Israel.

Cine își mai amintește de valurile succesive de teroare, denumite generic Intifada, pe care Israel le-a cunoscut, înțelege de ce prima și cea mai mare problemă a anilor 90 nu a fost corupția închipuită de activiștii zeloși ci dejucarea atentatele teoriste puse la cale pentru a extrage cât mai multe concesii în procesul de pace din Orientul Mijlociu. Șantajat permanent, Bibi Netanyahu a rezistat și a învins.

Mai mult a reușit să blocheze orice plan de pace care presupunea cedarea orașului Ierusalim, capitala eternă a poporului evreu. Prima sa victorie în acest domeniu a însemnat și prima sa întâlnire cu istoria. Succesivele lui administrații nu au făcut decât să reducă influența nocivă a activiștilor anti israelieni cocoțați pe poziții de forță la Bruxelles, Paris sau Berlin, eliminând pentru cel puțin o generație, pericole fatale la adresa statalității israeliene. A fost, de la bun început, un oponent extrem de abil oricărei forme de compromis cu privire la destinul iudaic al statului Israel. Căminul poporului evreu declarat ca atare din timpurile biblice, Israel a găsit în persoana extravagantă și expansionistă a lui Netanyahu un politician al epocii sale. Iar prin cîștigarea celui de-al cincilea mandat, votul democratic îi confirmă instinctul politic excepțional și opțiunile sale îndrăznețe.

”Trădarea europeană”

Pentru că, ieri, israelienii nu au votat împotriva corupției, deși opozanții au încercat să îl deseneze ca un lacom, avid de bani și de averi, ci efectiv pentru existența în securitate a statului Israel. Deși partidul Albastru&Alb a adunat ca șefi de listă foști șefi de stat major și eroi militari, pentru a arăta că există și alte opțiuni de securitate, israelienii au dat un vot pentru ca economia în plină expansiune să continue, pentru ca planul de pace, doar sibilinic indicat pe surse, să fie pus în aplicare. Pentru ca niciodată Israel să nu mai fie ținta urii rasiale, pentru ca nimeni și nicicând să nu se mai teamă că este evreu. Acesta este mesajul real al alegerilor cîștigate de către Bibi Netanyahu.

Opțiunea sa politică și internațională de a declara dușman mortal Iranul, celui căruia Obama și leaderii progresiști europeni i-au permis să dezvolte arme nucleare s-a dovedit a fi fost exactă până la detaliu. Astăzi cel mai mare dușman al Israelui, statul care dorește eradicarea fizică a poporului evreu și statului Israel de pe harta lumii este Iran și constelația de organizații teroriste finanțate integral de către regimul mulahilor. Trădarea europeană petrecută sub ochii închiși de lașitate ai umanității are, așa cum vedem astăzi, efecte devastatoare până la Cotroceni, unde un președinte german refuză cu îndârjire să recunoască Ierusalim capitală a Israel, neacceptând transferul ambasadei României de la Tel Aviv. Cu toate pericolele unui scor strâns și cu toate jocurile politicianiste care îi cereau să tacă, Bibi a refuzat să facă orice fel de compromis cu privire la securitatea țării sale.

De la începutul campaniei electorale, ca un ecou al marilor ofensive teroriste pe care Israel le-a cunoscut, palestinienii începuseră lansarea de rachete, incidente care oricând puteau evolua spre un conflict major. Candidat la propria succesiune, Netanyahu a declarat că, indiferend de rezultatul alegerilor, el nu va ceda șantajului la care orice proces electoral israelian a fost supus de decenii. Tocmai această inflexibilitate, catalogată de către miorlăiții precum comunista Mogherini (un fel de neica nimeni de prin politica externă a Uniunii Europene), a făcut diferența. Numai așa a câștigat o luptă care părea pierdută din start, prin asumarea unui destin politic puțin comun și acceptarea adversității ideologice ridicate împotriva lui.

Urmează pentru Bibi Netanyahu, dacă activiștii anticorupție nu îl îngenunchează prin succesive acuzații de corupție, un mandat, în timpul căruia trebuie să livreze pacea cu palestinienii, fără a emascula statalitatea israeliană. Cum stat palestinian nu va exista, așa cum a declarat în nenumărate rânduri, ce va urma? O întrebare care, dacă va avea răspunsul exact, îi asigură, la senectute, întâlnirea cu mitologia fondatoare a statului israelian. Acolo îl așteaptă nu numai Ben Gurion ci și marii arhitecți ai istoriei poporului său etern.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției, textul și opinia aparțin autorului