Soleimani era escortat de un miniconvoi paramilitar, alături de liderul milițiilor șiite din Irak Abu al-Mahdi Muhandis, de asemenea, ucis și el în timpul atacului.

Soleimani, în vârstă de 62 de ani, nu numai că a coordonat operațiunile extrateritoriale iraniene, în special în Irak, Siria, Liban și Yemen, Venezuela dar a contribuit în special la sprijinirea și supraviețuirea regimului președintelui sirian Assad. În plus, în timpul războiului din Irak, Soleimani folosind cu îndemânare Forțele de Mobilizare Populare, unitățile paramilitare șiite susținute de Iran, a avut o contribuție militară foarte importantă în stoparea și apoi distrugerea pe teren a unităților par-militare ISIS din Irak și Siria. Desigur pe terenul lăsat liber de dispariția fizică a zeloților DAESH, viceregele persan și-a trimis propriile sale unități, care pregăteau atent slăbirea guvernului de la Damasc și libanizarea teritorului sirian.

Obiectivul Iranului, culoar direct spre Mediterană și apropierea de Israel

Dintr-o perspectivă strict politico-strategică, operațiunea militară s-a desfășurat în scop preventiv - pentru a zădărnici operațiunile iraniene ofensive împotriva prezenței SUA în Irak și regiune. Atacul asupra ambasadei SUA din Bagdad, cu ajutorul tocmai al forțelor speciale irakiene care erau plătite să oprească orice penetrare a celebrului cartier diplomatic, reprezenta primul semnal formal al declanșării operațiunilor iraniene în Irak și al renunțării de către generalul Soleimani la retorica sa ambiguă cu privire la expansiunea iraniană în această țară. Cum ISIS nu mai există, Al Qaida este practic divizată și demoralizată după moartea fiului lui Bin Laden, iranienii au înțeles că este momentul lor de a ocupa efectiv spațiul tactic și să comande efectiv în regiune. Scopul principal strategic era și este acela de crearea unui culoar direct spre Mediterană, care să împartă în mai multe felii teritoriile arabe și să le țină sub control persan. Soleimani, inteligent până la a deveni genial, a înțeles ca prin Siria se poate apropia de Israel (milițiile finanțate de Teheran sunt practic la o provincie distanță de granița cu Israel) iar prin Irak se poate apropia de centrul politcilor energetice ale lumii. Intenția lui aceasta a fost și de peste 20 de ani își urma obiectivul cu o precizie absolută.

Specialiștii de profil politic au considerat fără greșeală că Soleimani a fost viceregele persan din Orientul Mijlociu. Venerat de șiiții din regiune - și de mulți sunniți - ca erou al războiului împotriva imperialismului american, genialitatea lui s-a transformat în aură de profet atunci când, înțelegând pericolul pe care îl presupunea expansiunea grupării ISIS în lumea arabă, s-a situat pe poziție opusă. Prin această mișcare strategică excepțională, persanul a reușit să își mai cumpere ani buni de viață și să reducă la tăcere majoritatea vocilor arabe islamice critice la adresa regimului ayatolahilor. Profilul acestui general ne spune că a fost dirijor al milițiilor irakiene, arhitectul strategiei persane între Tigru și Eufrat și conducătorul de facto al Hezbollah. Aceasta a întruchipat proiecția externă a Teheranului, nevoia iraniană de își construi o sferă de influență până la Mediterană. Dacă ne uităm însă la influneța Garzilor Revoluționare în America Latină, în special pe culoarul venezuelean, putem realiza că Soleimani extrapola un imperialism istoric persan, devenind de-a lungul timpului practic puterea reală de la Teheran.

SUA și-au arătat ”colții de oțel și au mușcat fatal” 

În ultimile zile ale lui 2019 am asistat la o escaladare a atacurilor și provocărilor. Pe 27 decembrie, grupul paramilitar Kataib Hizbullah a atacat o bază militară din Kirkuk ucigând un antreprenor civil și rănind patru militari americani. Washingtonul a răspuns două zile mai târziu bombardând milițiile pro-iraniene și ucidând 25 dintre membrii lor. Atacul asupra ambasadei americane la Bagdad a fost organizat între 31 decembrie și 1 ianuarie, fiind punctul culminant al încercărilor repetate ale actorilor irakieni finanțați de Iran de a pătrunde în celebra Zona Verde. Episodul s-a rezolvat fără nici o victimă în rândul personalului diplomatic american și cu o amenințare clară din partea lui Trump. Conducătorul suprem al Iranului a răspuns, râzând de Trump.

Cu toate că nimeni nu credea că povestea va avea un asemenea sfârșit, toți analiștii crezând că Donald Trump va mai arunca o bombă într-un depozit gol de muniție, iată că amenințarea a fost reală iar rezultatul absolut nimicitor. SUA si-au arătat colții de oțel, dintr-o mușcatura fatală decimând practic conducerea paramilitară iraniană și transmițând un semnal imposibil de ignorat celorlalți apropiați ai Teheranului. Practic Washington spune regiunii că jocul geo-strategic nu este deloc țintar și că liniile roșii au fost de mult trecute. Desore generalul Soleimani, pentru prima dată se poate spune că a greșit fiind găsit la locul crimei. O aroganță tactică severă căci drona americană l-a găsit fără greș.

Operațiunea Soleimani, cel mai ostil act militar al SUA împotriva Iranului, în patru decenii

Din punct de vedere kinetic, putem considera că executarea lui Soleimani este cel mai ostil act militar al Statelor Unite împotriva Iranului în patru decenii de conflict, de la revoluția islamistă din 1979. Un conflict care își are rădăcinile în elemente strategice geo-globale (ambiția ambelor state  de a exercita exclusiv și nepartajat hegemonia în Orientul Mijlociu) și care este alimentat periodic de episoade cu puternic impact imagologic și politic, precum răpirea și menținerea în detenție a personalului diplomatic al ambasadei americane la Teheran în 1979. Din punct de vedere al strategiei politice internașionale a președintelui Trump, uciderea numărului doi iranian marchează punctul culminant, deocamdată, al campaniei de „presiune maximă” lansată împotriva puterii de la Teheran.

 Adevărata ofensivă americană împotriva Iranului a început în primăvara anului 2018 odată cu denunțarea acordului privind programul nuclear și cu restabilirea sancțiunilor economice. Obiectivul este însă superior ipotezelor specialiștilor. De ce Washingtonul dorește să rupă coridorul cu care Teheranul țintește Marea Mediterană? Scopul iranian este considerat incompatibil cu intenția americană de a împiedica orice putere din Orientul Mijlociu să ajungă la o poziție hegemonică în regiune.

Administrația SUA consideră că generalul Soleimani au lucrat, în ultimii ani, nu numai la distrugerea Israelului (mesajul fiind mai mult ideologic și care să răspundă așteptărilor zeloților din lumea arabă deloc prieteni regimului șiit de la Teheran), ci și la înconjurarea și izolarea aliaților americani din regiune pentru a îi învinge mai usor. Iranul nu are dușman mai implacabil decât Pakistanul în regiune, iar Mediterana și accesul la ea presupune în primul rând o punte de reașezare a jocului strategic cu marele său rival islamist și nu cu puterile regionale pro-americane. Teheranul și-a consolidat pozițiile din Irak și Siria profitând de războiul împotriva Statului Islamic, dus tocmai de către SUA.

De aceea nu este deloc o coincidență că Irakul este epicentrul tensiunilor din acest moment. Țara celor două fluvii joacă un rol critic și existențial în strategia iraniană de supraviețuire. Mai ales joacă rolul seminal al menținerii la putere a teocrației iraniene, singurul reper național cu intarsii internaționale. Pe lângă faptul că este un punct de neocolit în culoarul șiiit, Irakul este esențial pentru apărarea Persiei, ca teritoriu și ca națiune. Pentru Teheran, pierderea controlului asupra Irakului și Siriei implică riscul de a fi complet descoperit în fața oricărui inamic. Cu tehnologia actuală traversarea deșertului irakian se face în doar zile, astfel că dușmanul putea ajunge la porțile ayatolahilor mai repede decât se crede. Tocmai de aceea Soleimani a avut o asemenea priză la publicul iranian și a reușit performanța rară de a crea o forță para-militară extrem de puternică și de eficientă. Rolul lui era de a lovi inamicul în spatele frontului și tocmai acest lucru l-a făcut până în ziua în care a murit. Din 2003, anul în care Statele Unite au deschis porțile Bagdadului iranienilor prin răsturnarea regimului lui Saddam Hussein, Washingtonul și Teheran au concurat pentru influența în Mesopotamia într-un război de intensitate scăzută, încălzit brusc de uciderea lui Soleimani. Iar dacă înțelegem exact importanța acestui moment vom înțelege corect viitoarele mișcări ale fiecărui actor implicat.

Decizia de suprimare a viceregelui persian nu a fost luată la un moment de furie. Tehnic a fost o exploatare a unui moment de arognață a unui general mesianic, dar politic procesul începuse cu ceva timp în urmă. SUA sunt convinse că au acum, ani de la dezastrul obamian din Orientul Mijlociu destulă forță să elimine un factor perturbator major din zona de re-echilibrare strategică, distrusă de către fosta administrația democrată.

Ce urmează după executarea lui Soleimani

Executarea lui Soleimani tocmai acest fapt anunță, că SUA au acum elementul de forță care să reducă intențiile oricui de a își declara hegemonia în regiune. Că este Iran, Rusia sau Turcia, moartea ui Soleimani produce în primul rând un șoc atipic la nivelul forțelor pe care le conducea. Acestea, aflate din Liban până în Yemen se vor regrupa cu greu, dar fără să mai aibă măreția profetică a generalului legendar. La nivel local, este foarte clar că scopul operațiunii este de a impresiona iranienii, de a le induce starea de nesiguranță istorică pe care de secole această națiune o cunoaște. Fără un general mitic, fără un rege provenit din marile linii islamice, Iranul are  problemă cu sine însuși. De răspunsul leaderilor săi depinde soarta întregului regim de la Teheran. Practic, Trump a scos dosarul nuclear iranian de pe masa de negocieri. Fara Soleimani, proiectul nuclear iranian va intra în comă, dacă nu cumva va fi distrus bucată cu bucată de către Israel, într-o tăcere complice a vecinilor săi arabi.

Va exista o reacție din partea Iranului? Trebuie să existe. Dar, în ciuda reacției bombastice a liderului suprem Ali Khamenei și a liderilor Republicii Islamice, Teheran nu este în măsură să ridice în continuare bariera confruntării. SUA au implementată o infrastructură militară în 14 țări, și anume în Egipt, Israel, Liban, Siria, Turcia, Iordania, Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Yemen, Oman, Emiratele Arabe Unite, Qatar și Bahrain. Dacă ne uităm pe hartă, Iran, pe lângă  suprafața sa de 1.684.000 kilometrii pătrați, este o fortăreață naturală. Tocmai de aceea izolarea economică și politică a Iranului este ușoară dacă SUA știu unde să taie legăturile economice. Puțină lume își imaginează o replică persană de magnitutdinea închiderii strâmtoarei Hormuz sau la represalii militare directe prin începerea unei campanii teroriste masive și coordonate împotriva Israelului și a pozițiilor SUA în Orientul Mijlociu. Pentru Iran, riscul de a fi atacat în propriile frontiere ar fi extrem de ridicat și în plus, într-un moment de slăbiciune pentru regim. Nu mai vorbim că un război cu Iran, în an electoral, ar fi argument suprem pentru un al doilea mandat Trump.

Astfel, răspunsul Republicii Islamice ar putea fi limitat la Bagdad și împrejurimile sale. Pentru moment aliații iranieni din Irak au lansat apeluri pentru a elimina prezența militară americană (5.500 de soldați în creștere), propagandistic se are în vedere reactivarea faimoasei armate Mahdi de către liderul șiit Moqtada al-Sadr (considerat a fi din punct de vedere al riscului kinetic o non valoare militară și fără pregătirea tactică a lui Soleimani). Aceste răspunsuri localizate nu exclud însă, posibilitatea unor evenimente dramatice pe alte continente. Dar sugerează că niciun rival al SUA , fie el la Teheran fie de aiurea, nu intenționează să lărgească conflictul pentru a oferi, din nou, administrației Trump posibilitatea de a lovi năpraznic.

SUA au reușit revenirea în regiune, chiar și dacă soldații săi și-au rărit rândurile pe teren. Iranul nu are în acest moment instrumente de contraatac la nivelul dramatic al dispariției lui Soleimani. Dosarul nuclear practic s-a prăbușit ca element de șantaj iar Franța și Rusia discută doar ca să își apere pozițiilor lor regionale serios zdruncinate de eliminarea persanului. Cu un Irak profund divizat, Rusia nu are cum să stabilizeze Siria iar Franța nu are cum să joace în Libia. Turcia, deși vrea să dea o replică neo-otomană și panarabă, prin eliminarea bazei americane de la Icirlik nu va putea să prelungească prea mult expansiunea sa teritorială în regiune. Resursele turce sunt prea puține și prea ușor de neutralizat.

Moartea lui Soleimani, viceregele persan a distrus echilibrul terorii și ambițiile imperiale persane. Cu Soleimani, mor însă și planurile multor actori vedetă din ultimii ani. SUA și-au reafirmat rolul de hegemon în regiune. Israel se poate simți acum mai bine și poate decide mult mai clar cine va fi noul prim ministru.