România și noul peisaj geostrategic. ”O altă ordine înseamnă alte alianțe”
„Nimeni nu este hărăzit să fie prietenul permanent sau dușmanul permanent al Angliei; Anglia are numai interese permanente.” – spunea lordul Palmerston în secolul XIX. O cugetare care se potrivește și României în secolul XXI.
1. Când imediat după prăbușirea sistemului mondial bipolar, România a părăsit CAER și Pactul de la Varșovia – sau mai exact acestea au părăsit România, prin autodesființare – noua politică de alianțe a Bucureștiului apărea a fi ușor de conceput în condițiile unipolarismului spontan subsecvent. Precum Adam în Rai, care avea doar opțiunea căsătoriei cu Eva, dacă nu voia să intre în izolarea de care totdeauna a avut groază, România nu putea alege de nevastă, adică de aliat, decât America.
Pe atunci, mai exact în anii 1990, SUA era o „putere europeană” doar vag contestată de Germania, abia reunificată, și de Franța abia ieșită din umbra domniei ultimului său monarh, Francois Mitterand. Spre sfârșitul acestui deceniu sau al secolului XX, premierul britanic Tony Blair formula chiar o doctrină în care susținea virtuțile unipolarismului, iar politologi de prestigiu precum Robert Kagan, vorbeau despre ordinea globală ca despre un „dar” al „imperiului necesar”, cum numea SUA Madeleine Albright, pacea, prosperitatea și fericirea lumii fiind așezate stabil pe trei picioare reprezentate de armata americană, libertatea comerțului impusă de americani și drepturile omului (indestructibil legate de statul de drept și organizarea democratică a societății) păzite de americani. UE accepta că depinde din punctul de vedere al securității militare de SUA și nu concepea vreo desprindere de strategia transatlantică forjată și implementată de NATO. Consensul de la Washington (fondat pe neoliberalism și neoconservatorism) părea clădit pentru eternitate, iar stânga europeană intona imnul celei de „a treia căi”, dedicat glorificării lui, prin vocile celor trei tenori Tony Blair al Marii Britanii, Lionel Jospin al Franței și Gerhard Schroder al Germaniei, juni primi ai guvernelor respective.
A merge la Paris, cum a făcut România în prima parte a deceniului nouă, nu supăra Berlinul, după cum a te apropia de Berlin, cum a făcut-o în cea de a doua parte a aceluiași deceniu, nu te depărta de Paris. Iar aceasta nu supăra Londra, care cocheta chiar cu ideea adoptării Euro în timp ce cultiva „relația specială” cu Washingtonul. Un Washington care era atât de deasupra și atât de în toate încât Francis Fukuyama vedea cum istoria ajunge la stația sa terminus într-o imensă îmbrățișare multiculturală. Așa se explică și declarația din 1997 a ministrului de externe român care, în vizită la Departamentul de Stat preciza, fapt consemnat de New York Times, că România a venit să spună ce poate oferi ea Americii, iar nu să întrebe ce îi poate oferi America ei. La care adăuga că românii preferă să intre în NATO ca parteneri ai SUA, decât să devină parteneri ai SUA doar ca membri ai NATO.
2. Lucrurile s-au schimbat radical între timp. Această schimbare poate fi sintetizată în două observații majore: a) dacă ultimul deceniu al secolului XX și primul deceniu și jumătate al secolului XXI au fost vremea globalizării, ceea ce le-a permis unora să creadă că am ajuns la sfârșitul istoriei (istorie de lupte tribale, feudale și naționale), după această perioadă, printr-un fenomen de recul, se trece la (re)naționalizarea ordinii mondiale; b) dacă în perioada globalizării accentul s-a mutat de le independență la interdependență, integrarea regională cu caracter de uniune politică negând, cel puțin ca tendință, suveranismul, acum se revine la concurența liberă a națiunilor suverane și la concertarea acestora în cadrul unor alianțe cu geometrie variabilă, apte a păstra ordinea universală (adică a garanta pacea) prin asigurarea echilibrului puterilor în concurs. În esență, după o încercare de unificare (caracteristică inclusiv pentru ordinea bipolară, și desigur, pentru cea unipolară, care vremelnic i-a urmat) intrăm într-o nouă perioadă de fragmentare a lumii.
Acest nou curs este impus chiar de către cei care au proiectat și dominat ordinea anterioară, și care au obosit să îi fie gardian – respectiv SUA. Prin Paul Kennedy, America aflase de mult că toate imperiile mor atunci când pentru o perioadă prea lungă de timp cheltuielile pentru securitate le depășesc semnificativ pe acelea pentru dezvoltare. Acum ea descoperă că, potrivit faimoasei remarci a lui Giusseppe di Lampedusa, pentru a se salva ca putere dominantă la nivel global, adică pentru a nu își schimba actualul statut, totul trebuie schimbat. O schimbare „ghepardiană”, dar schimbare.
Astfel, „globalismul democratic” profesat în diverse perioade de toate puterile fără colonii (SUA, Germania, Rusia) ar urma să facă loc „conservatorismului autoritar”; „monismul valorilor”, „pluralismului identitar”. Neoconservatorismul va ceda locul realismului.Nu se va mai urmări uniformizarea culturală și transferul forțat al modelului de organizare socială al protagoniștilor globali, tuturor statelor lumii (așa cum o făceau „talibanii drepturilor omului” sau „industria anticorupției”). Efortul principal va viza acumularea de putere necesară câștigării întrecerii libere dintre actorii globali și vremelnicii aliații ai acestora – globali, regionali sau globali. Ideea UE cu mai multe viteze trebuie citită de acum și ca o expresie a acestei transformări.
3. Regulile jocului – dreptul internațional – vor fi respectate doar în măsura în care servesc intereselor puterii, și durabilitatea lor va fi garantată numai prin păstrarea echilibrului între puterile concurente. Dreptatea celui mai tare va fi, dinnou, cea mai dreaptă (sic!), puterea nemaifiind limitată de lege, ci de o altă putere comparabilă.În acest sens, John Bolton, consilierul pentru problemele securității naționale al Președintelui SUA, Donald Trump, a publicat recent un amplu studiu intitulat „Is There Really ‘Law’ in International Affairs?” („Există cu adevărat lege / drept în relațiile internaționale?” / „Putem vorbi oare cu adevărat de drept în relațiile internaționale?”). Ultimul paragraf al acestui studiu glăsuiește astfel: „Dacă li se pune întrebarea, ‘dreptul internațional bate constituțiile naționale?’, cei mai mulți juriști vor spune ‘desigur!’. Cu toate acestea, cei mai mulți cetățeni americani vor fi în mod categoric de altă părere. Ar trebui să fim fără jenă, fără scuze și fără compromisuri hegemoni ai constituționalismului american. Dreptul internațional nu este superior Constituției și nu o înlătură. Restului lumii s-ar putea să nu îi placă această abordare, dar abandonarea ei este primul pas către abandonarea Statelor Unite ale Americii. Dreptul internațional nu este lege; este o serie de aranjamente politice și morale care rezistă sau pier potrivit propriilor merite și nimic altceva. Este doar teologie și superstiție deghizate ca lege.”
În măsura în care nici o superputere nu va mai interveni automat, în virtutea unui rol autoasumat dar și cvasiunanim acceptat de „jandarm mondial”, spre a impune prin forță respectarea reglilor convenite și fiecare va acționa potrivit intereselor sale naționale, ordinea, respectiv predictibilitatea și stabilitatea modului de operare și a sensului de deplasare a subiecților de drept internațional, va fi asigurată prin limitarea reciprocă a grupurilor de putere costituite ad hoc în funcție de congruența intereselor celor care le devin membri.Într-o ordine statică, precum cea care a caracterizat primul sfert de veac postbipolar, țintele, de regulă tactice, se aleg în funcție de mijloace, stabilitatea lor fiind determinată de valorile principiale care le circumscriu. Într-o ordine dinamică, precum cea care urmează – impusă de oboseala „imperiului necesar” american, renașterea imperialismelor europene, emergența a noi puteri globale (în special China, dar și India) și criza globală a democrației – mijloacele se aleg în funcție de ținte, de regulă strategice, fără ca valorile să mai joace vreun rol semnificativ. Dacă până acum interesele se deghizau ca valori, de acum interesele se vor manifesta la vedere.
4. În aceste condiții principalele puteri ale lumii urmăresc două obiective contradictorii.
Pe de o parte, este vizată fărâmițarea statelor care ar putea aspira la un rol de protagonist în alcătuirea viitoarelor centre de putere și a agendelor lor, astfel încât respectivele state să devină deopotrivă controlabile și tranzacționabile. Aceasta va îngădui protagoniștilor să realizeze acordul fin al balanței, adaptând cu promptitudine dinamica raportului de putere în funcție de dinamica intereslor. În acest sens o Românie mare și puternică este de nedorit pentru Germania, Franța sau chiar Olanda. Ca și pentru Rusia, de altfel.
Pe de altă parte, există nevoia păstrării unui număr suficient de mare de jucători sau echipe de jucători relevanți pentru ca alianțele cu impact asupra echilibrului de putere să se poată alcătui cu viteza optimă. Iată de ce SUA și China pot fi intresate ca România, singură sau împreună cu Polonia, Ungaria, Serbia ș.a., să constituie un obstacol suficient de important atât în calea expansionismului hegemonilor tradiționali europeni, cât și a asocierii lor menite să domine Eurasia.
5. Iată criterii care trebuie avute în vedere pentru a răspunde la întrebarea „cu cine să ne aliem?”
Dacă principalii actori globali ai momentului sunt SUA, China și Rusia, iar zonele de interes prioritar pentru acești trei mari actori sunt, în ordine, Asia de Est (China), Golful Persic și Europa, România va trebui să spere în stoparea ascensiunii chineze, dacă dorește ca SUA să rămână implicată în protejarea securității europene, sau în continuarea ascensiunii chineze, dacă dorește ca Rusia să fie absorbită de tranșarea rivalității cu China și să renunțe la dominarea Europei.
În încercarea de soluționare a acestei dileme se impune reamintit faptul că orice ordine are ca scop realizarea unei păci durabile la nivel global. Or, ceea ce avem astăzi este mai degrabă o dezordine mondială caracterizată de un multipolarism asimetric. Aceasta încurajează agresiunea celor mai puternici și induce nevroze celor mai slabi.
Omenirea trece prin această dezordine mergând de la unipolarismul post bipolar către un nou „concert al națiunilor”. Obiectivul nu are cum fi altul decât realizarea unui multipolarism simetric garantat de geometria variabilă a alianțelor.
Precedentul „concert al națiunilor”, așa numita Sfântă Alianță, a adus împreună marile puteri ale timpului cu scopul de a garanta frontierele, dar și de a rezista împotriva mișcărilor revoluționare, respectiv mișcărilor antisistem.
Noua Sfântă Alianță va avea aceeași misiune, căci astăzi nu se pune numai problema rivalității dintre SUA și China, ci și a contestării vechiului model democratic național, aflat în criză, de către mișcările antisistem active pretutindeni - în SUA, Franța, Germania, Austria etc, iar nu doar în România. Pentru ca statele să participe la un asemenea efort și să realizeze un alt consens va trebui găsit un alt Metternich care să adune puterile la masa negocierilor. Nu trebuie să uităm, însă, că organizarea Congresului de la Viena a avut loc după înfrângerea lui Napoleon și a Imperiului francez. Astăzi China este pentru ordinea lumii, ceea ce în secolul XIX a fost Franța.
Ar trebui oare să ducem și să câștigăm un război cu China înainte de a fi capabili să construim o nouă ordine mondială? Nu există oare nici o altă soluție? Nu ar fi oare preferabil ca ascensiunea Chinei să se realizeze alături de noi iar nu împotriva noastră? Accesul la bunăstare oferă putere, dar taie și apetitul pentru aventurile războinice.
Dacă Rusia, spre deosebire de China, nu mai este un pericol pentru ordinea europeană și mondială, înseamnă că ea ar putea fi un aliat util al SUA împotriva Chinei. Prețul pe care SUA vor trebui să îl plătească pentru acest parteneriat va consta cel mai probabil în abandonul NATO. Astfel România va pierde umbrela de securitate oferită de SUA / NATO.
Ce se întâmplă însă Europa? Ea pare a nu mai conta pe marea tablă de șah a lumii. O UE slabă va conduce către un nou pact ruso-german care va fi urmat foarte probabil de un nou război european.
Iată de ce Romania, chiar dacă este sau tocmai pentru că este o putere mică, trebuie să încerce a-și găsi propriul drum către securitatea națională, în primul rând în vecinătatea sa, fiind tot mai clar că în caz de nevoie nici SUA nici UE nu vor fi interesate sau nu vor fi capabile să vină spre a o salva. De pe această poziție ea poate reveni la tradiționalul său balans între puterile globale, inserându-se astfel util în strategia generală a echilibrului puterilor și obținând de fiecare dată premiul cuvenit pentru aceasta.
De la unilaterlism la multivectorialism în politica de alianțe! Iată drumul impus României de tranziția ordinii mondiale de la unipolarismul global, la fragmentarea multipolară.
Notă: Titlul aparține redacției, textul în integralitate aparține autorului
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
