DE LA POST-BIPOLARISM LA POST-AMERICANISM

Dincolo de detalii, de personajele histrionice sau senile, de exaltări și de depresii, de gestică și de zgomot, în SUA se încheie o epocă istorică și începe alta.

Se termină, în fine, ordinea mondială bipolară. Nu s-a terminat ea oare în 1989, odată cu înțelegerile sovieto-americane de la Malta, sau măcar în 1991 la dispariția URSS? Nu a fost blocul capitalist victorios în Războiul rece și încetarea acestuia nu a făcut loc ordinii unipolare americane, consacrând pax americana ca model al ordinii mondiale? Nu!

Ordinea bipolară a fost una anațională (a fost structurată pe criterii ideologice, iar nu etno-culturale, ideologia transcendând etnia / națiunea) și logica ei esențială a fost aceea a luptei și unității contrariilor aflate în echilibru; un echilibru care, fie el și precar, a menținut pacea lumii, fie ea și relativă. Pe vremea acelei ordini, conflictele naționale, care împinseseră omenirea în două războaie mondiale numai în secolul al XX-lea, au fost înghețate, pentru a fi readuse la viață odată cu sfârșitul ei. Să adăugăm că acea ordine a fost una globală, chiar dacă în cadrul său au coabitat două sisteme de organizare a societății, căci legile ei de mișcare, dinamica sa, stabilitatea și securitatea sa au fost rezultatul acestui pluralism (mai exact dualism)... global. Parafrazând formula lui Deng Xiaoping de mai târziu, referitoare la China, putem vorbi despre „o singură ordine, cu două sisteme”; de fapt, un singur sistem global, cu două sub-sisteme.

Când unul dintre contrariile care, sprijinindu-se unul pe celălalt, asigură funcționarea unor asemenea sisteme, se prăbușește, în mod necesar se prăbușește și celălalt. Pe locul celor două se ridică o altă ordine. Iluziile sau încăpățânările întâmplătoare ale unora, pot întârzia acest deznodământ, dar nu îl pot evita.

După 1990, respectiv după dizolvarea blocului sovietic, ceea ce mulți au crezut a fi o ordine unipolară nu a fost decât o perioadă de tranziție a cărei legitate principală a fost treptata dispariție a blocului capitalist și a puterii americane ca putere globală. Pe măsură ce procesul a avansat, locul a ceea ce părea a fi unipolarism american a fost luat de dezordinea unui multipolarism asimetric spontan, cu care și prin care se pune punct bipolarismului.

Semnele emancipării Europei occidentale de sub tutela SUA apăruseră încă în 1991-1992. Semnele decadenței SUA ca superputere globală supraviețuitoare apăruseră odată cu instalarea administrației Bush Jr., tot în condițiile unei mari fraude electorale ce nu a mai putut fi ascunsă privirii. Unul dintre cele mai relevante a fost refuzul Consiliului de Securitate al ONU, întâmplător prezidat de Germania, de a autoriza intervenția militară în Irak, care, potrivit tezei oficiale a Washingtonului, era menită a confisca armele de distrugere în masă ale dictatorului Saddam Hussein, în realitate inexistente. (Aceasta a facilitat intrarea în NATO a României, în așa fel încât, după expresia lui Donald Rumsfeld, „noua Europă”, încă pro-americană, să ia locul „vechii Europe”, tot mai americano-sceptică.)

Ce a dorit oligarhia ocultă americană cu alegerea lui Barak Obama, primul președinte de culoare al SUA, ține de domeniul întâmplării. Ceea ce a ieșit este de resortul legității. Puterea americană în declin a evoluat de manieră schizofrenă, oscilând între abandonarea rolului de gardian global și acela de menținere a rolului de primus inter pares în procesul de standardizare a respectivei ordini, care se dorea o versiune resetată a „lumii construite de America” – cum suna titlul unei faimoase cărți a lui Robert Kagan (soțul neoconservator al teribilei Victoria Nuland, acum pe punctul de a reveni în administrația de tranziție Joe Biden).

Eșecul administrației Obama de a mobiliza toate resursele interne ale SUA, prin pace și integrare rasială, menținând astfel o ordine globală dacă nu păzită de America, cel puțin inspirată de ea, l-a adus la putere pe Donald Trump. După un neo-conservatorism de stânga, globalist, s-a apelat la neo-conservatorismul de dreapta, naționalist. Dincolo de trăsăturile lui personale, foarte criticabile, care țin tot de domeniul accidentalului, Președintele Trump, conștient sau purtat de instinct, a încetat opoziția făcută de globalismul imperial istoriei, și s-a plasat pe linia acesteia, poate și cu intenția de a salva imperialismul în formă națională. Astfel a șters ultimele urme ale bipolarismului și a încheiat istoria post-bipolarismului.

DE LA CRIZA DEMOCRAȚIEI LA DECESUL DEMOCRAȚIEI

Criza democrației se manifestă deja de multă vreme. Caracteristicile sale principale sunt două.

Pe de o parte, imposibilitatea alegătorilor de a produce lideri de calitate intelectuală și morală. Devenite simplu spectacol și competiție între experții de marketing comercial, având ca țintă categoriile de populație cele mai vulnerabile la dezinformare și manipulare, alegerile au adus în fruntea statelor (inclusiv SUA), fie escroci fie oligofreni. Suprastructura politică a statului nu reflectă integral baza socială a acestuia, ci doar acele majorități formate din oameni cu un nivel de cultură (politică, dar nu numai) scăzut, cu o înțelegere deformată asupra modului de funcționare a statului, mari producători și depozitari de probleme dar insignifianți autori de soluții. Liderii unor asemenea alegători nu au cum le satisface așteptările.

Consecința este cealaltă dimensiune a crizei și anume ruperea iremediabilă a legăturii de încredere dintre aleși și alegători, dintre conducători și conduși. Chiar și atunci când conducătorii recomandă sau iau măsuri bune, acestea se izbesc de refuzul populației, avându-și ca izvor neîncrederea societății față de tot ceea ce vine din sfera politicului.

Ceea ce este „bun” cu acest electorat majoritar este că este gata să renunțe la drepturi (inclusiv cele ținând de sistemul democratic) de îndată ce este pus în fața unei amenințări aparent venite din afara politicului. Așa s-a întâmplat cu virusul SARS-Cov2 și pandemia Covid 19.

Nefiind tratată printr-o reformă corespunzătoare, criza s-a transformat în deces; unul subtil și indus, atunci când de frica virozei s-a acceptat, dacă nu chiar s-a cerut, desocializarea comunității umane (ca pregătire pentru destatalizarea națiunilor) și abolirea libertăților pentru care oamenii luptaseră până la moarte timp de secole, și altul brutal și spontan, constând în recurgerea la forță și la teroare (inclusiv teroarea de stat) pentru reducerea la tăcere a conștiințelor încă vii sau a forțelor anarhice. Asta se petrece acum în SUA.

Când statul are dificultăți în a număra voturile, iar rezultatele alegerilor se stabilesc fără o numărătoare completă și incontestabilă, nu se mai poate vorbi despre democrație. Când alegerile sunt nu doar contestate retoric, dar generează revolte de stradă, democrația, de a cărei esență este corectarea erorilor politice fără violență, la urne, a încetat să mai existe. Când alegerile sunt precedate de acte de vandalism, care determină, în numeroase centre urbane, retragerea forțelor de ordine și emergența unei puteri populare cu caracter anarhic, legitimată doar prin capacitatea de a răspândi teroare în jur, nu numai ordinea democratică a sucombat, ci și statul național (oricum l-am defini pe acesta). Când alegerile se desfășoară într-o atmosferă caracteristică stării de asediu, cu instituțiile publice și magazinele baricadate ca pentru a le apăra de uragane, cine mai poate numi asta democrație? Când sediul legislativului este luat cu asalt și ocupat de hoarde huliganice, pe care unitățile de pază nu le pot opri, iar legislatorii sunt puși pe fugă sau obligați să tragă cu revolverul în cetățenii răsculați, mai poate cineva susține că bâta nu a luat locul votului? Când ștafeta puterii, în loc să treacă liniștit de la o administrație la alta, în spiritul unității naționale și al concilierii dintre continuitate și discontinuitate, este predată armatei, aceasta fiind chemată „să asigure apărarea Constituției”, oricâtă autoreținere și înțelepciune ar arăta militarii, se cheamă că democrația a dispărut. Democrația presupune, printre altele, controlul civil asupra forțelor militare iar nu apărarea ordinii civile de către militari. Când forțele politice nu mai pot fi garanția ordinii constituționale și funcția de garant este transferată forțelor armate, democrația nici măcar virtuală nu mai este.

Democrația se mai caracterizează prin transparență, iar transparența, care oferă contextul propice pentru ca puterea să fie responsabilă, este legată indestructibil de libertatea de expresie. Despre ce democrație mai poate fi vorba acolo unde chiar mesajele Președintelui sunt cenzurate și blocate, precum și unde, o adevărată poliție a gândirii, elimină din discursul public și de pe rețelele sociale de comunicare, opiniile „incorecte politic”?

Violență, alegeri surogat, cenzură, lipsă de transparență, forțe oculte care dirijează guvernarea, anarhie locală și militarizare a acțiunii politice la nivel central, ca să nu mai vorbim despre anularea multor altor libertăți individuale (printre care libertatea de circulație, libertatea de asociere, libertate de întrunire și libertatea de a protesta) sub pretextul unei pandemii: acestea nu mai sunt semnul crizei, ci al decesului democrației.

Acest deces nu este unul accidental, ci este legic. Democrația și-a atins limitele istorice și este condamnată să se retragă într-o rezervă strategică din care nu se știe când, cum și unde va reveni. Până atunci se reinstaurează autoritarismul cu versiunile sale de extremă stângă și de extremă dreaptă. Cea mai mare și mai importantă democrație a lumii, cea americană, trece în neființă. Singurul lucru urgent care mai rămâne de făcut este să ne organizăm viața proprie într-o ordine statală (nu spun „națională” întrucât democrația moare odată cu statul național, în sânul căruia a luat naștere) nu doar iliberală, ci pur și simplu nedemocrată.  

DICTATURA TEHNOLOGICĂ ȘI REIDEOLOGIZAREA RELAȚIILOR UMANE

Cineva observa cu mare perspicacitate că marile firme comerciale proprietare de tehnologii care asigură comunicarea globală, în pofida cunoscutei lor goane după profit, au pierdut sume enorme ca urmare a blocării mesajelor Președintelui Donald Trump către compatrioții săi, pe motiv că nu ar fi corecte și adecvate. Cine apreciază că nu sunt corecte? Niște decidenți anonimi aflați în slujba unei puteri oculte și ilegitime. Cine hotărăște că sunt inadecvate? Persoane private care se arată a fi mai puternice decât mandatarul puterii publice.

Ce rezultă de aici? Pe de o parte, că puterea privată ia locul celei publice, că legitimitatea și autoritatea se despart, cea dintâi rămânând în domeniul public, iar cea din urmă trecând în domeniul privat. Pe de altă parte, că puterea privată abandonează, cel puțin parțial, logica profitului, pentru a o adopta pe cea a disciplinării acțiunii sociale în ansamblul său.

Cum se explică o asemenea fuziune dintre public și privat? Prin privatizarea ideologiei și fanatizarea sferei private. Corporațiile nu se mai luptă pentru a forța politicul să le deschidă drumuri legislative și administrative către câștig, ținând, la nevoie, în frâu nemulțumirile populației, ci vor să captureze populația de-a dreptul, cu convingerea că tehnologia o poate fie înlocui fie subjuga, inclusiv și mai ales prin spălarea creierelor.

Tehnologia a devenit sau este pe cale să devină, astfel, ideologie, și să se prefacă din instrument în slujba omului, în instrument pentru dominarea omului; de fapt, să transforme omul în unealtă a tehnologiei. O gândire globalizată, o identitate anulată, o societate dezumanizată: iată utopia către care conduc fanaticii tehnologiei de vârf, fondatori ai unor adevărate secte; unde în altă parte decât în țara cea mai avansată din punct de vedere tehnologic: SUA. (Dacă, potrivit lui Marx, comunismul se putea instala în țările cele mai industrializate, azi am putea spune că „tehnocratismul” se ivește în țările cele mai tehnologizate.)

Deja de ani buni se vorbește de manipularea prin internet și despre intoxicarea cu știri false prin utilizarea comunicării digitale. Eu însumi am propus încheierea unor acorduri internaționale prin care să se pună sub control proliferarea dezinformării și să fie apărat dreptul cetățenilor la informație corectă; așa cum s-a încercat ordonarea proliferării altei arme de distrugere în masă, cu o forță distructivă chiar mai mică, respectiv arma nucleară. Nu s-a făcut nici un pas în această direcție.

Și iată că, dintr-o dată, se trece la filtrarea nu doar a știrilor, ci și a opiniilor vehiculate pe internet, dar nu pe bază de reglementări transparente și predictibile adoptate de puterea publică legitimată democratic, ci prin controlul conformității ideologice cu ambițiile nedeclarate ale unei puteri private oculte, nelegitimate de popor. Căci nu toate știrile sunt blocate, ci numai acelea care contravin convingerilor unei întregi pleiade de corporatiști autiști crescuți în mediile decadente ale universităților americane, cu convingerea că ei încarnează progresul și că, de aceea, ei trebuie să controleze și să domine omenirea, vezi Doamne, rătăcită. Un asemenea control nu este doar nedemocratic, ci antidemocratic; nu este doar nepopular, ci antipopular.

Ca și alte dictaturi mânate de diferite utopii, și aceasta va dispărea. Foarte probabil ca ea să fie și un răspuns legic dat haosului post-bipolar. Problema este cât va mai dura această tranziție spre o altă ordine umană, ce costuri vor trebui plătite pe drumul către ea și, mai ales, dacă hibridul dintre tehnologie și ideologie nu va distruge cu totul capacitatea omenirii de a se reinventa?

GLOBALISM ȘI NAȚIONALISM

Cu treizeci de ani în urmă, stingerea ordinii mondiale bipolare anunța trecerea la o altă ordine tot globală. Simțindu-se că dispariția bipolarismului revitalizează naționalismele, ideea națională era demonizată, fiind tratată, în același timp, ca un fenomen secundar și trecător.

Încercarea eșuată de monopolarism și dezordinea mondială care i-a urmat, au dat avânt naționalismului, venind rândul la demonizare al globalizării.

În prezent, pe plan universal, asistăm la confruntarea între globalism și naționalism, cu susțineri relativ egale, fără a se observa că globalizarea este nu numai inevitabilă, ci și profitabilă, cu condiția ca edificiul politic global să se construiască din cărămizi naționale, precum și că, în lipsa unei ordini globale consensuale, naționalismul ne va împinge din nou spre război. De asemenea, se ignoră că atât naționalismul marilor puteri, cât și lipsa de structură națională a uniunilor politice suprastatale, duce la opresiunea de tip imperial.

Pe plan mondial, puterile care nu mai au resurse spre a domina la nivel global, precum este Rusia, susțin preeminența ordinii naționale. Dimpotrivă, puterile care au asemenea resurse, precum China, promovează ideea unei (noi) ordini globale, post americane.

În alegerile americane confruntarea dintre tabăra Trump și tabăra Biden / Harris a fost în principal aceea dintre viziunea naționalistă și cea globalistă. Cele două au scindat societatea și clasa politică americană. Și, poate, nu este chiar cu totul întâmplător, că democrații l-au acuzat pe Trump de conivențe cu Rusia, iar republicanii pe Biden de sprijin chinez.

Să fi avut loc sub ochii noștri, orbiți de spectacolul faptului divers, prima confruntare dintre Rusia și China, desfășurată pe teritoriul SUA? Se poate spune că, măcar la nivelul simbolurilor și ideologiilor lucrurile așa au stat, prefigurând evoluțiile viitoare ale realității politice. În acest sens, nu este de mirare nici faptul că echipa Biden a primit sprijin din partea Europei germane, tot mai apropiată de China, care nu atât revenirea Americii în fruntea lumii occidentale, promise de Joe Biden, o dorește, ci eradicarea naționalismului american, iar în subsidiar dispariția ordinii mondiale americane, în favoarea unei ordini tot globale, dar post-americane.

În măsura în care viziunea globalistă intrinsecă mandatului administrației Biden / Harris are câștig de cauză, ne putem aștepta la punerea ideii naționale sub presiuni sporite și, odată cu aceasta, la un refuz al democrației, simultan cu instalarea unei dictaturi culturale și politice a digitalizării; digitalizare transformată din mijloc în scop și din facilitator al vieții sociale în mod de viață socială.

Cum va arăta această lume nouă? Uitați-vă în jur! Semnele ei au răsărit. Va fi, din câte ne putem da seama, austeră, frugală, uniformizată, colectivistă (nu comunitaristă) dar desocializată, agnostică, iliberală, cu multe obligații individuale și foarte puține drepturi și, desigur, digitalizată. Iar întrucât direcția este obiectivă, nu are rost nici să ne înspăimântăm nici să ne revoltăm. Trebuie să optimizăm și să ne adaptăm. Lumea pe care o știm, moare. O nouă lume se naște. Nu este pe placul nostru. Se pare, însă, că pendulul istoriei nu poate fi oprit.    

Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News