Ceangăii: între mit și realitate. Cum apartenența la o etnie poate fi folosită de grupuri care militează pentru autonomia Ținutului Secuiesc
Ceangăii sunt una dintre cele mai enigmatice minorități din Europa. În România, aceștia aparțin unui grup etnic localizat în apropierea versanților estici ai Carpaților, în special județele Neamț, Bacău, Iași și Suceava. Majoritatea acestora se află în satele din jurul orașelor Bacău și Roman, de-a lungul râurilor Siret, Bistrița, Trotuș și Tuzlău.
Originea lor este învăluită într-un mister pe care puținii istorici care au consemnat existența acestei minorități nu au reușit încă să îl elucideze. Însăși denumirea de „csango” este una controversată, speculându-se a deriva de la cuvântul „csángani” cu înțeles de „corcitură”, motiv pentru care mulți reprezentanți nu acceptă să fie numiți ceangăi, considerând apelativul ca fiind unul ofensator. Aceștia pot fi clasificați în două mari categorii: ceangăii romano-catolici ce păstrează tradiții specific românești și ceangăii secui, iar numărul lor variază către un maxim de 260.000 de persoane, dintre care doar 60.000- 70.000 mai vorbesc graiurile ceangăiești. Singura caracteristică incontestabilă a ceangăilor este legătura lor cu Biserica Catolică. Începând cu secolul al XIII-lea, Biserica Catolică a jucat un rol semnificativ în viața religioasă a ceangăilor, aceștia fiind convertiți la catolicism în perioada medievală, în contextul influenței imperiilor maghiar și habsburgic asupra regiunii, contribuind la consolidarea identității lor distincte.
De-a lungul istoriei, ceangăii au avut de înfruntat atât presiuni externe, cât și interne. În perioada interbelică, au fost adesea obiectul unor campanii de asimilare culturală și religioasă din partea autorităților ortodoxe din România, aceștia continuând să practice catolicismul, chiar și în fața presiunilor religioase ortodoxe care au existat în zona Moldovei. De aceea, în cele mai multe cazuri ceangăii se referă la comunitatea lor din punct de vedere al orientării religioase și nu al etniei, considerându-se ca fiind în primul rând catolici și nu români sau maghiari. În perioada comunistă, procesul de colectivizare și uniformizare a fost adesea însoțit de încercări de eliminare a particularităților lor culturale și lingvistice. În ciuda acestor presiuni, ceangăii au reușit să păstreze multe dintre tradițiile lor, inclusiv religia și dialectul propriu.
Ceangăii sunt vorbitori ai unei variante de limbă română cu influențe maghiare considerabile. Dialectele lor prezintă particularități fonetice și lexicale care le conferă un statut distinct față de populațiile majoritare din aceste zone. S-a păstrat un număr semnificativ de cuvinte din limba maghiară, mai ales în domenii precum tehnologia tradițională (în domeniul agriculturii, țesutului, etc.), dar și termeni religioși. În timp ce în orașe limba română este dominantă, în satele izolate din zona Moldovei, ceangăii vorbesc încă dialectul lor.
Deși gramatical limbajul este foarte apropiat de limba română standard, există diferențe în utilizarea unor forme de declinare sau conjugare care pot părea arhaice sau împrumutate din maghiară, fiind un exemplu valoros al influenței reciproce a două limbi din familii lingvistice complet diferite (rezultând din îmbogățirea limbajului fino-ugric cu numeroase elemente lexicale din limba română indo-europeană).
În prezent, însă, dialectele ceangăiești sunt pe cale de dispariție. Limba vorbită de ceangăi a stat la baza a numeroase teorii cu privire la proveniența ceangăilor, însă originea exactă a acestora este chiar și astăzi un subiect controversat.
Teoriile timpurii sugerau că ar putea descinde din diferite grupuri, cum ar fi hunii, avarii sau cumanii. În secolul al XVIII-lea, savanți precum Bonbardi Mihály și Timon Sámuel au susținut că grupurile cumane erau înrudite cu maghiarii, pe baza asemănărilor lingvistice și a prezenței numelor de localități maghiare în regiunile în care cumanii locuiau cândva. Ei credeau că grupurile cumane, care au migrat spre vest, au fost asimilate în cultura maghiară, contribuind astfel la formarea populației ceangăilor. Una dintre cele mai acceptate teorii sugerează că ceangăii ar fi descendenți ai unor grupuri maghiare care au migrat în zona Moldovei în perioada medievală, influențând și stabilind o comunitate distinctă, caracterizată prin limba și religia lor. Potrivit acestei teorii, în urma invaziilor maghiare din secolele IX-X, mulți maghiari au fost asimilați de populațiile românești, iar aceștia ar fi păstrat o identitate culturală distinctă, în ciuda romanizării lor.
O altă teorie avansată este aceea conform căreia ceangăii sunt de fapt descendenți ai unor grupuri românizate, care în timpul invaziilor și migrațiilor din Evul Mediu (inclusiv în perioada Imperiului Austro-Ungar), au suferit un proces de izolarea culturală și lingvistică. Astfel, deși etnic sunt români, limba și cultura lor ar fi evoluat sub influența diverselor grupuri etnice cu care au venit în contact, mai ales ungurii și sașii. Un alt curent teoretic presupune că ceangăii ar fi provenit din Transilvania- un teritoriu cu o istorie complexă de etnii mixte, inclusiv maghiari, sași și români, iar în perioada migrațiilor medievale, aceștia ar fi migrat spre sud-est, păstrând o identitate etnică distinctă. În acest context, ceangăii ar fi o ramură a grupurilor maghiare care au fost sau s-au stabilit pe teritoriile românești.
Importanța apartenenței la o etnie în contextul regional
Dacă ceangăii sunt considerați descendenți ai maghiarilor medievali, acest fapt ar putea sprijini teoria unei prezențe maghiare mai vechi pe teritoriul țării noastre, legitimând astfel aspirațiile autonomiste din Ținutul Secuiesc. Un alt punct de interes îl constituie potențiala solidaritate culturală dintre ceangăi și secui.
Deși diferiți în practici și tradiții, pot fi văzuți ca două fațete ale aceleiași identități etnice, ceea ce ar putea spori sentimentul de unitate în rândul minorităților maghiare. În acest mod, ceangăii ar putea deveni o componentă simbolică în discursul autonomist al secuilor. În plus, statutul ceangăilor ca minoritate culturală distinctă, care s-a confruntat cu asimilarea, poate fi utilizat ca exemplu al necesității unor măsuri mai ferme de protejare a identității maghiare.
Ținutul Secuiesc este consierată o regiune din centrul României, care cuprinde județele Covasna, Harghita și o parte din Mureș, și este locuită majoritar de maghiari, dar și de români și alte minorități. Această zonă are o istorie complexă, marcată de perioade de autonomie și diverse forme de guvernare, inclusiv sub Imperiul Austro-Ungar. După desființarea acestui imperiu și formarea României moderne, secuimea a păstrat un puternic sentiment de identitate culturală și etnică, iar revendicările de autonomie au devenit o temă de discuție continuă.
Secuimea (sau Ținutul Secuiesc) are o tradiție de autonomie, iar în perioada interbelică și în perioada postcomunistă, au existat mișcări care au susținut o formă de autonomie culturală sau administrativă pentru această regiune. După 1989, în contextul democratizării României, au existat mai multe inițiative care vizează consolidarea drepturilor minorității maghiare și promovarea unui statut special pentru regiune, inclusiv propuneri pentru autoguvernare pe plan local sau chiar statut de autonomie culturală.
Unele dintre mișcările din Ținutul Secuiesc au susținut ideea autonomiei sau chiar independenței față de România, în anumite contexte politice. Aceste inițiative nu au un sprijin semnificativ în rândul populației maghiare din România, deși există unele grupuri și partide care au încercat să influențeze opinia publică prin revendicări naționaliste. În acest context, este important de menționat că astfel de mișcări nu sunt susținute de guvernul Ungariei, care, în general, a pledat pentru drepturile minorităților maghiare, dar nu a adoptat o poziție oficială în favoarea independenței regiunii.
Aceste revendicări sunt, de regulă, susținute de forțe politice și organizații care promovează autonomia culturală și administrația locală independentă pe plan economic sau în domeniul educației, dar nu de independență în sensul unui stat separat. De asemenea, în ultimii ani au existat tensiuni politice legate de statutul limbii maghiare și de politicile de autonomie, iar unele grupuri din regiune și-au exprimat nemulțumirea față de ceea ce consideră o insuficientă recunoaștere a drepturilor lor.Inițiativele de independență ale Ținutului Secuiesc sunt destul de limitate, dar au existat propuneri și mișcări care au susținut autonomie extinsă sau chiar separarea regiunii de România, în special în contextul revendicărilor istorice ale minorității maghiare din această zonă. Aceste mișcări sunt, de regulă, susținute de grupuri din rândul comunității maghiare și sunt centrate pe promovarea autonomiei culturale, administrative sau economice.
Totuși, trebuie subliniat că aceste inițiative nu au avut o susținere largă la nivel național sau internațional și sunt, în general, marginale în contextul politicii românești. Mai jos sunt câteva dintre principalele inițiative și propuneri de acest tip. În perioada post-comunistă, în special în anii 1990, au existat propuneri de autonomie pentru Ținutul Secuiesc.
Acestea erau susținute de organizații precum Uniunea Democrată Maghiarilor din România (UDMR), care, deși nu susținea independența, promova autonomia culturală și administrativă a regiunii. Una dintre cele mai importante propuneri a fost „Statutul Autonomiei Ținutului Secuiesc”, un proiect legislativ care a fost introdus de UDMR în 1996 și prevedea formarea unei entități administrative autonome în cadrul României, cu o administrare separată în domenii precum educația și cultura.
Totuși, această propunere nu a fost acceptată niciodată de autoritățile române.Un alt moment relevant a fost crearea, în 2003, a „Alianței pentru Autonomia Ținutului Secuiesc” (AATSC), care a fost o coaliție de organizații politice și civile care susțineau autonomia regiunii. În acea perioadă, mișcarea s-a concentrat pe cererea unui statut special pentru Ținutul Secuiesc, care ar fi inclus autonomia administrativă și economică.
Alianța a fost activă în anii 2000, dar nu a reușit să convingă guvernul român să adopte măsuri semnificative.În 2011, mai multe organizații civile din Ținutul Secuiesc au lansat o campanie pentru organizarea unui referendum local privind autonomia regiunii. Campania a fost susținută de diverse grupuri ale comunității maghiare și a fost menită să adune semnături pentru a solicita autorităților române să recunoască dreptul la autodeterminare al regiunii. Deși nu a avut un impact semnificativ, acest demers a evidențiat dorința de autonomie a unei părți a populației maghiare.
În ultimii ani, liderii politici din Ungaria, cum ar fi Viktor Orbán, au susținut în mod public drepturile minorităților maghiare din România, inclusiv în ceea ce privește autonomia culturală și administrativă a Ținutului Secuiesc. Deși guvernul Ungariei nu a susținut deschis independența regiunii, declarațiile favorabile au alimentat, indirect, sentimentul de separare al unor grupuri din cadrul comunității maghiare.În prezent, ideea autonomiei regiunii Secuimea continuă să fie un subiect de discuție politică, în special la nivel local.
De exemplu, în 2019, Consiliul Județean Harghita a adoptat o rezoluție prin care solicita Parlamentului României să acorde autonomie regiunii Secuimei în anumite domenii, cum ar fi educația și cultura. De asemenea, au existat în trecut proiecte care vizau includerea regiunii în cadrul unui model de „autonomie teritorială” similar cu cel al regiunilor autonome din alte state europene.
Concluzii
Originea ceangăilor reprezintă un element de interes în contextul discuțiilor despre autonomia sau independența Ținutului Secuiesc, dar influența sa este mai degrabă simbolică decât practică, numărul lor fiind relativ redus.
Deși ceangăii pot fi utilizați pentru a sublinia ideea unei prezențe maghiare extinse și continue, diferențele geografice, confesionale și politice dintre cele două comunități limitează legătura lor directă. Astfel, rolul ceangăilor în contextul autonomiei secuiești rămâne unul marginal, fiind mai degrabă o dovadă a diversității și complexității identității maghiare în România decât un factor determinant în revendicările politice ale Ținutului Secuiesc. Această situație subliniază importanța analizei identității etnice și culturale dintr-o perspectivă nuanțată, care să țină cont de diversitatea internă și de interesele specifice ale fiecărei comunități.
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
