NAȚIUNEA CIVICĂ ȘI NAȚIUNEA CULTURALĂ
Președintele Iohannis a mai învârtit o dată cuțitul în această rană vorbind în termenii teoriei staliniste a moldovenismului (recunoscută implicit și prin Pactul Ribentropp-Molotov) despre români și moldoveni ca despre două popoare distincte.
Moldovenii sunt românii de răsărit, așa cum valahii – munteni și olteni – sunt românii de sud, transilvănenii și maramureșenii sunt românii de nord, iar bănățenii și locuitorii țării Crișurilor sunt românii de vest. Cu toții sunt descendenții unor triburi de oieri unite printr-o limbă miraculos de omogenă în care trăiesc și crează, și care le oferă identitatea.
Oieritul este o ocupație complexă, dinamică și riscantă, ordonată de ciclurile eterne ale naturii. Aceste caracteristici au impus un model de organizare familială autoritar și egalitar, care explică adoptarea voluntară (fără decret politic constrângător) a creștinismului de rit oriental ca religie națională. Din același model, creat de intimitatea omului cu natura, s-au desprins ideologii radical conservatoare marcate de paradoxul asocierii individualismului cu colectivismul. (Conservatorismul funciar românesc explică și paradoxul că la români până și ideologiile internaționaliste – liberalismul și comunismul – au fost „naționale”, precum și pe cel că aici s-a putut imagina un partid conservator… progresist.)
Această comunitate etno-culturală coerentă, despărțită de ape dar unită de munți, și-a căutat prin timp statalitatea; respectiv o formă de organizare politică capabilă a-i satisface nevoia de securitate. Naționalismul românilor este geostrategic, iar nu etnic, ca la maghiari, nemți sau ucraineni, de pildă.
De-a lungul acestei căutări românii au trebuit să își fixeze realist geografia adecvată aspirațiilor lor, lăsând în afara granițelor politice naturale – la sudul Dunării, la nord de Tisa și la est de Nistru / Prut – grupuri de conaționali. Pe de altă parte, ei au fost obligați tot de realitatea obiectivă să își construiască cetatea împreună cu aparținători ai altor popoare.
Distingem astfel două națiuni române. Una civică, care este multiculturală, și trăiește pe teritoriul unui stat numit România. Alta culturală, care este omogenă ca mod specific de creație a valorilor universale, dar lipsită de statalitate unitară. Cea dintâi se compune din cetățenii români de diferite etnii. Cea din urmă îi cuprinde pe etnicii români de pretutindeni, indiferent de cetățenia cărui stat o poartă. Suntem, așadar, un singur popor, dar cu două națiuni. Iar aceasta este situația celor mai multe alcătuiri etno-culturale ale lumii moderne.
Pe când unele dintre comunitățile culturale românești au rămas în afara statului național (națiunii civice) din chiar momentul formării / autodeterminării acestuia sub „dictatul” geografiei, iar altele s-au născut prin deplasarea românilor și așezarea lor în afara granițelor acestui stat, situația Republicii Moldova este una specială. Aceasta a apărut prin dictat geopolitic, căruia i s-a inventat apoi un alibi cultural prin doctrina moldovenismului. Dacă la Chișinău nu găsiți statuile lui Ribentropp și Molotov, nu vă mirați. Priviți pur și simplu în jurul vostru. Ei sunt acolo, pretutindeni.
De aici vine și problema noastră morală. Chiar dacă România recunoaște actuala așezare geopolitică a Europei orientale cu arhitectura sa de securitate, nici un român nu are dreptul să afirme că moldovenii sunt altceva decât o parte a poporului român unic și indivizibil. Aceasta cu atât mai mult cu cât cultura română modernă s-a născut în Moldova cu poveștile lui Creangă, cu poezia lui Eminescu și Junimea lui Titu Maiorescu. Inima României este Transilvania. Valahia – mare și mică – împreună cu Dobrogea (cea mai reușită acțiune de colonizare pașnică din istoria Europei) sunt plămânii prin care România respiră. Creierul României a fost totdeauna și a rămas, însă, Moldova; cea iubitoare de evoluție iar nu de revoluții, care s-a mișcat mereu lent dar mereu în direcția bună, cu un desăvârșit instinct al istoriei. Și care, iată, în moliciunea ei aparentă și cu inegalabilul său simț al umorului, a supraviețuit, fără nici un sprijin extern, agresivei politici de rusificare practicată de marele imperiu de la răsărit pe teritoriul cuprins între Prut și Nistru.
Că după confuzia indusă de atâta manipulare culturală, moldovenii basarabeni trebuie lăsați să își redescopere și redefinească singuri identitatea culturală fără presiuni politice dâmbovițene, este adevărat. Că fără această regăsire de sine problema reunificării nu se poate pune este, de asemenea, corect.
La București nu îi este îngăduit însă nimănui să se îndoiască de românitatea basarabenilor. Cu atât mai puțin Președintele României nu o poate face confirmând tezele antiromânești ale imperialismului ruso-sovietic.
Acestea fiind spuse, avem imediat a ne întoarce privirea și spre problema geopolitică care reprezintă esența problemei moldave. Din punctul de vedere să îi zicem românesc, logica geopolitică (adică logica raportului optim între geografie și putere) s-a reflectat ideal în configurația Moldovei ștefaniene. Această Moldovă, cuprinsă între Nistru și Carpați, și între gurile Dunării și codrii Bucovinei, a putut fi un actor politic de talie europeană. De aceea imperiile vecine au căutat mereu diminuarea ei. Fruntariile lui Ștefan Mușat cel Mare au fost atinse dinnou abia după Primul Război Mondial, în interiorul României Mari, și numai pentru puțin peste douăzeci de ani.
Unirea principatelor danubiene și nașterea României în logică geopolitică dunăreană (căci România Mică a fost concepută ca miniputere europeană cerealieră și petrolieră controlând Dunărea de Jos până la vărsarea în Marea Neagră), a fost singurul proiect de acest tip reușit de Franța lui Napoleon al III-lea. (Unificarea Italiei a fost o semi-reușită.)
Imperiul francez, sub acțiunea căruia județele din sudul Basarabiei (Basarabia istorică) reveniseră anterior Moldovei, îndepărtând Rusia de la gurile Dunării și închizându-i astfel porțile Europei, urmărea ca prin crearea statului național român să pună presiune asupra rivalului său imperial austro-ungar. Emergența României oferea Franței un aliat latin natural la estul continentului, prinzând dubla monarhie germanică într-un clește romanic.
Din aceleași motive, dar și din cauza rivalității cu Imperiul Otoman, Rusia, de curând umilită de înfrângerea în Războiul Crimeii, s-a alăturat și ea proiectului francez. Pentru strategia rusă a momentului, o Românie solidă așezată pe linia Dunării și sprijinită pe Carpați, putea constitui un stat tampon apt a stăvili sau chiar a submina ambițiile sultanilor de la Stambul.
Cine și de ce s-a opus? Pe de o parte, puterile central-europene de cultură germană (autoritare, inegalitare și reacționare), care nu aveau cum accepta o încercuire latină sau latino-rusă. Mai ales pentru Habsburgi era clar că Principatele unite vor porni mai devreme sau mai târziu, împreună cu adversarii lor, o acțiune iredentistă vizând încorporarea Transilvaniei.
Pe de altă parte, pentru Imperiul Otoman era de asemenea limpede că România celor două principate va fi prea puternică pentru a nu aspira la independență și a o obține.
În fine, pentru Anglia, coagularea unor state pe baze naționale în Europa centrală și orientală constituia opusul geostrategiei sale tradiționale de fragmentare politică a continentului, ca garanție împotriva rivalității unui posibil bloc continental căruia ea să nu îi poată face față. La fel cu Germania de mai târziu, ceea ce avea să devină Regatul Unit al Marii Britanii a dorit mereu o Europă centrală dezbinată cu state mici, controlabile și tranzacționabile.
Fix aceleași au fost interesele implicând România care au guvernat declanșarea Primului Război Mondial. Când Franța și Rusia (mai puțin Anglia) au promis România Mare, nu au făcut-o doar pentru a stimula Bucureștiul să li se alăture, ci și pentru că așa concepeau ele o hartă politică europeană potrivită cu agenda lor geostrategică. Și așa a ieșit.
În lupta lor pentru liberalizarea comerțului mondial, care o punea în contradicție cu imperiile coloniale europene, fie ele și aliate în război, America wilsoniană a spijinit, la rândul său, autodeterminarea pe principiul naționalităților.
Să mai adăugăm că la finele celui de al Doilea Război Mondial, Stalin a avut un rol decisiv în restituirea Transilvaniei către România. Desigur, la pachet cu răpirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herței.
Planul dezmembrării României în 1990, după prăbușirea regimului comunist-ceaușist, ca și cel al dezagregării federațiilor iugoslavă și ceho-slovacă, nu a fost unul rusesc, ci occidental, conceput la Berlin, și o vreme parțial însușit de SUA.
Când la finele anilor 1980 și începutul anilor 1990, URSS înțelesese să denunțe Pactul Ribentropp-Molotov (de fapt deja caduc) și să permită revenirea la situația anterioară acestuia (în modul cel mai palpabil prin acceptarea independenței țărilor baltice), în Europa a apărut zvonul posibilei reunificări româno-moldave.
Moscova nu îi era ostilă. Dimpotrivă. Rusia dorea doar să păstreze Transnistria, alipită forțat Basarabiei sovietice din rațiuni strategice, pentru ca astfel să aibă un pumnal oricând gata pentru a fi înfipt în spatele Ucrainei.
Ostilitatea s-a manifestat însă în Occident. Mesajele de descurajare vecine cu amenințarea venite de acolo (în special din occidentul european și desigur exprimate „diplomatic”) au fost teribile și surprinzătoare. Lor li s-au adăugat și o serie de manevre și aranjamente politico-diplomatice europene care au urmărit decuplarea sau îndepărtarea Republicii Moldova de România. Germania a jucat un rol important în această direcție.
Desigur, Rusia aștepta o contrapartidă constând în special în limitarea gradului de integrare euro-atlantică a României. Era dilema „unificare sau integrare” pe care o avusese de rezolvat după război și Konrad Adennauer cu privire la Germania și din care ieșise preferând integrarea euro-atlantică. În 1990 România nu era, însă, după un război pierdut, iar lucrurile erau negociabile. Pe atunci grija Rusiei nu era, pare-se, reapariția României Mari, ci apariția NATO la frontiera sa, precum și perspectiva intrării ei în „casa comună europeană”. Mi-a confirmat-o peste ani și Mihail Gorbaciov.
Cu toată această istorie, românii percep Rusia ca principal adversar al României Mari, și în orice caz al unirii României cu Republica Moldova.
Percepția nu este cu totul greșită. De ce ar fi așa? Pentru că ori de câte ori România a fost mare și cu cât a fost mai mare, atunci și cu atât mai mult a fost ostilă Rusiei. Or, cine are nevoie de un vecin ostil care este puternic?!
Nu este locul să discutăm aici despre fezabilitatea sau nefezabilitatea unirii pe termen scurt. Nici despre costurile și beneficiile ei tactice. Nici despre preparativele necesare.
Ceea ce facem acum este să punem în lumină o întrebare care pare a fi îndeobște ignorată: este interesată România din punct de vedere geo-strategic de reunificare; și-ar schimba ea statutul geo-strategic în Europa (UE) ca urmare a reunificării? Răspunsul meu este „da!”. Aceasta în ciuda faptului că Bugeacul aparține astăzi Ucrainei.
Dacă așa stau lucrurile România are de făcut trei pași: 1. Să elaboreze un plan coerent de relații cu Republica Moldova care să vizeze integrarea economică (în primul rând prin investiții românești în stânga Prutului), intensificarea schimburilor culturale, armonizarea instituțională și cooperarea politică la nivel european și global; 2. Să pună problema unificării pe agenda consultărilor cu aliații occidentali (în special SUA) spre a face ca loialitatea față de aceștia să nu intre în conflict cu aspirația românilor de a-și armoniza istoria cu geografia; 3. Să încălzească relațiile cu Rusia și să îi ofere garanțiile că o Românie mai mare și mai puternică, fiind o Românie mai sigură, va fi, în viitor, și o Românie mai prietenoasă.
Chiar dacă asemenea măsuri nu vor aduce națiunea civică română mai aproape de desenul teritorial al națiunii culturale române, prin reunificare, încă vor fi de folos statului român actual în efortul de a-și consolida pacea și securitatea deopotrivă internă și externă. Fără cooperarea Rusiei, oricât de solid ar fi parteneriatul cu SUA și oricât de profundă integrarea europeană, România, reunificată sau nu, nu va fi niciodată stabilă și în siguranță.
Măsurile sugerate nu vor putea fi luate, însă, atât timp cât președinția României face politica interesului german, iar nu pe aceea a interesului național românesc. Pentru a ieși din dilemele unificării, trebuie mai întâi să punem capăt certitudinilor trădării.
Notă: Textul și opinia aparțin autorului
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
Maratonul diplomatic de cinci ore desfășurat marți la Kremlin, între președintele rus Vladimir Putin și trimișii speciali ai președintelui american Donald Trump, s-a încheiat exact așa cum a început: fără nicio mișcare semnificativă, fără un acord și fără vreun semn că Moscova ar fi dispusă să își reconsidere cererile maximaliste.
Este timpul ca UE să renunțe la strategia ei eșuată de „reacționează, speră, repetă”, consideră directorul Institutului pentru Studii de Securitate al UE (EUISS), Steven Everts.
Iluzia că Unchiul Sam va veni întotdeauna să ne salveze s-a risipit în noroaiele de la Cincu, în urma simulării unor manevre militare efectuate în cadrul Dacian Fall. Într-un amplu reportaj al agenției americane Bloomberg se precizează că scenariul testat de NATO ne arată o Europă descoperită, obligată să înfrunte o eventuală invazie rusă bazându-se strict pe propriile forțe convenționale, în timp ce sprijinul american, altădată automat, devine o variabilă incertă, limitată strict la logistică și nu la bocanci pe teren
Încă de la începutul anului trecut, relațiile egipteano-turce au cunoscut o schimbare strategică rapidă, reflectată clar în sectoarele militar și de apărare.
Presa germană a informat că, pe 28 noiembrie, în Polonia a fost activată apărarea antiaeriană după ce au fost detectate activități intense ale aviației rusești în apropierea flancului estic al NATO.
Vocile care contează la Kiev și în cancelariile occidentale încep să articuleze cu voce tare ceea ce istoricii militari intuiau deja, dar politicienii refuzau să accepte: războiul din Ucraina nu se va încheia cu o paradă a victoriei în Piața Roșie și nici cu prăbușirea imediată a regimului de la Kremlin.
Recentele anunțuri venite de la Kiev, Stockholm și Paris privind posibila achiziție a unui număr impresionant de avioane de luptă europene - 100 de Rafale și până la 150 de Gripen - au generat mult entuziasm în spațiul public. Un total de 250 de aparate de zbor sună, într-adevăr, spectaculos. Totuși, dacă privim situația la rece, dincolo de retorica politică și de scrisorile de intenție, realitatea este mult mai nuanțată.
La scurt timp după întoarcerea dintr-o vizită la Moscova, unde s-a întâlnit cu Vladimir Putin, premierul ungar, Viktor Orban, a acordat un interviu publicației germane Welt am Sonntag, în care a declarat că, după încheierea ostilităților, Ucraina ar trebui să redevină un stat tampon între Rusia și țările NATO.
Președintele american Donald Trump a provocat un val de șoc la nivel global sâmbătă, 29 noiembrie, anunțând pe contul său de pe rețeaua socială TruthSocial că spațiul aerian "deasupra și în jurul Venezuelei" ar trebui considerat "complet închis".
Informațiile recente venite de la Berlin, conform cărora luna octombrie a marcat un record absolut în ceea ce privește activitatea dronelor deasupra bazelor militare germane, nu trebuie citite ca simple statistici ale unor incidente izolate de securitate.
Misterul exploziilor care au zguduit vineri două petroliere aflate la intrarea în strâmtoarea Bosfor s-a risipit mai repede decât fumul negru ridicat de pe punțile navelor avariate. Nu a fost vorba despre mine marine rătăcite aşa cum se credea și nici despre accidente tehnice cauzate de uzură morală a navelor, ci despre o operațiune chirurgicală asumată Ucraina.
Viktor Iușcenko, cel de-al treilea președinte al Ucrainei și omul care a simțit pe propria piele toxicitatea influenței rusești, a ieșit recent la rampă cu un avertisment brutal. Fostul lider de la Kiev compară propunerile de „pace” venite dinspre Washington cu Acordul de la Munchen din 1938.
Într-o Europă care încă dezbate reactiv despre reintroducerea stagiului militar sau despre cum să-și completeze stocurile de muniție, Estonia alege din nou să privească securitatea națională nu ca pe o sarcină exclusivă a armatei, ci ca pe o competență civică fundamentală.
Într-un război de uzură, victoria nu se măsoară doar în kilometri pătrați de teritoriu recucerit, ci și în capacitatea de a „orbi” adversarul, lăsându-l expus și vulnerabil în fața unor lovituri care vizează însăși infrastructura vitală a frontului.
O explozie spectaculoasă, un nor purpuriu toxic și o tăcere asurzitoare din partea Kremlinului. Evenimentele de vineri, 28 noiembrie, de la poligonul Yasny din regiunea Orenburg, par să confirme un nou eșec major în programul de modernizare nucleară al Rusiei. Deși Moscova încearcă să proiecteze imaginea unei forțe strategice invincibile, dovezile vizuale și contextuale indică faptul că „super-armele” promovate agresiv de Vladimir Putin au o problemă fundamentală: refuză să zboare.
Viktor Orban a mers din nou la Moscova, unde a obținut din partea lui Vladimir Putin recunoașterea relațiilor excelente dintre cele două țări.
Vineri seara, Ucraina a primit o lovitură care nu a venit dinspre Moscova, ci din interiorul propriilor sale instituții. Andrii Yermak, șeful de cabinet al președintelui și, de facto, al doilea cel mai puternic om din statul ucrainean, și-a prezentat demisia. Nu a fost o retragere onorabilă, ci una forțată de perchezițiile procurorilor anticorupție (NABU) chiar în locuința sa.
Dezvăluirile recente din presa britanică, potrivit cărora Donald Trump i-a trimis pe Steve Witkoff și Jared Kushner la Moscova pentru a pune pe masa Kremlinului recunoașterea controlului rusesc asupra teritoriilor ocupate, confirma în continuare cum se raportează azi Statele Unite la conflictul din Ucraina.
Sub pretextul unei ofensive tehnice împotriva cartelurilor de droguri, Statele Unite redesenează arhitectura de securitate din America Latină. Acordul recent semnat de SUA cu Republica Dominicană este considerat de experţi ultima piesă dintr-un dispozitiv militar masiv care, privit de sus, seamănă izbitor cu o blocadă navală și aeriană în jurul regimului de la Caracas.
În lipsa unei politici europene unitare de înarmare, reacția naturală a statelor a fost accelerarea programelor naționale de achiziții, fiecare țară prioritizându-și propriile nevoi. Deși Bruxellesul a încercat să dea coerență acestui impuls prin câteva instrumente - achiziții comune de muniție, inițiative în domeniul apărării antiaeriene, mecanisme de finanțare pentru industria de apărare - realitatea arată că grosul achizițiilor este încă la nivel strict național.
Devine tot mai clar că actualul context de securitate din Ucraina nu este despre pace, ci despre formalizarea unei capitulări. Vladimir Putin, aflat într-o vizită în Kârgâzstan, a transmis un mesaj Washingtonului înainte de sosirea delegației conduse de Steve Witkoff la Moscova: Rusia nu negociază, Rusia dictează condițiile. Retorica liderului de la Kremlin, aparent deschisă spre dialog, ascunde de fapt un ultimatum - retragerea trupelor ucrainene de pe propriul teritoriu sau anihilarea lor militară.
Fidel rolului său de „locotenent” al Kremlinului și mereu gata să recite partitura Moscovei, Alexander Lukașenko a transformat, joi, summitul OTSC de la Bișkek într-o tribună de lansare a mesajelor rusești. Liderul de la Minsk a comentat, cu aerul unui expert, versiunea planului de pace scursă în presa americană - un posibil tratat între Rusia, Ucraina și Occident.
Germania pare să fi înțeles, în sfârșit, că epoca „dividendelor păcii” s-a încheiat definitiv. Dezvăluirile recente din The Wall Street Journal și presa germană despre existența „OPLAN DEU” (un plan militar secret de 1.200 de pagini) reprezintă mai mult decât o schimbare a birocraţiei greoaie cu care ne-a obişnuit Ministerul Apărării de la Berlin.
Confuzia diplomatică generată de recentul plan de pace în 28 de puncte și negocierile opace dintre Moscova și Washington scot la lumină o criză profundă de viziune strategică la nivelul administrației americane. Într-un moment în care Europa încearcă să descifreze dacă mai poate conta pe garanțiile de securitate transatlantice, o analiză recentă a generalului (r) Ben Hodges, fost comandant al trupelor SUA în Europa, oferă o perspectivă pragmatică, lipsită de sentimentalism, asupra erorilor pe care Statele Unite riscă să le comită. Mesajul său este clar: izolarea Europei nu va aduce prosperitate Americii, ci dimpotrivă, va vulnerabiliza însăși economia americană.
Ambiția României de a deveni a doua putere militară de pe Flancul Estic la est de Germania, după Polonia, ambiție menționată în Strategia Națională de Apărare, a fost subiectul unei intense analize a experților militari ruși, care pe lângă narativul narativul deja clasic al propagandei ruse privind intențiile revizioniste ale României în raport cu Republica Moldova, arată că, scoțând Turcia din ecuație și plasând-o în Sudul Flancului, România e deja „a doua cea forță militară a Flancului Estic”.
În ultimele două luni, Ucraina și Rusia au acceptat două încetări temporare ale focului pentru a repara liniile de înaltă tensiune care asigură alimentarea externă a centralei nucleare Zaporojie (ZNPP), aflată sub control rusă din martie 2022. Cele două linii – Dniprovska (750 kV) și Ferosplavna-1 (330 kV) – reprezintă ultimele conexiuni critice dintre centrală și rețeaua electrică ucraineană. Fiecare întrerupere pune în pericol funcționarea sistemelor de siguranță ale centralei și crește riscul unui accident nuclear major.
Autoritățile trebuie să crească numărul persoanelor care se identifică drept ruse și vorbesc limba rusă în teritoriile ucrainene anexate. Acest lucru rezultă dintr-un document publicat marți (25.11.2015), semnat de președintele rus, Vladimir Putin, și raportat astăzi de agenția Reuters. Decretul, numit Strategia Națională de Politică Rusă pentru perioada până în 2036, stabilește obiectivul ca 95% din populația țării să se considere rusă.
România a făcut marți, 25 noiembrie, un pas decisiv pentru a acoperi un gol critic în apărarea sa antiaeriană: semnarea contractului pentru sistemele portabile MANPAD MISTRAL . O investiție de 625 de milioane de euro care ne aliniază, în sfârșit, la realitățile dure ale frontului din vecinătate.
Timp de decenii, după cataclismul celor două războaie mondiale, Germania a fost privată de o capacitate militară majoră. Cu un PIB uriaș de aproape 5 trilioane de euro, dublu față de cel al Rusiei, generat de cea mai puternică economie a Europei, Germania a rămas mult în urmă în ultimele decenii în ceea ce privește puterea militară. Dar lucrul acesta s-a schimbat radical după invadarea Ucrainei de către Rusia.
DefenseRomania a participat la conferința internațională „Israel and Central Europe post October 7th” organizată la Budapesta de Europe Israel Press Association (EIPA), unde mai mulți experți, cadre academice și jurnaliști din Europa Centrală și de Est s-au reunit. Subiectele conferinței au fost relațiile Israelului cu statele din regiune, dar și arhitectura geostrategică din Orient după războiul din Gaza generat de atacul grupării teroriste Hamas din 7 octombrie 2023.
Suedia va avea în curând capacitatea de a efectua lovituri în adâncime mult în spatele liniilor inamice, după pe avioanele Gripen va fi integrată racheta de croazieră Taurus, de producție germană. Procesul se desfășoară mai rapid decât era planificat.
Președintele american se prezintă drept apărătorul absolut al libertății de exprimare pe rețelele de socializare. În schimb, Trump amenință că va ridica licențele pentru toate canalele tv care difuzează emisiuni umoristice la adresa sa.
Sistemele antiaeriene SAMP/T sunt văzute de mulți drept un Patriot european. Până acum au apărut puține informații despre utilizarea acestora în Ucraina, dar lucrurile ar putea să se schimbe pe viitor, mai ales că francezii intenționează să trimită mai multe SAMP/T NG, noua generație a sistemului antirachetă franco-italian.
Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a prezentat pentru prima dată, în detaliu, cele 20 de puncte ale ultimului plan de pace elaborat de SUA pentru a pune capăt războiului din Ucraina, afirmând că a fost negociat cu reprezentanţi ai Kievului şi Washingtonului şi că a fost trimis spre avizare Moscovei.
În cei aproape patru ani de război, ucrainenii au integrat zeci de sisteme occidentale, pe lângă cele sovietice pe care deja le aveau în dotare, ceea ce pentru orice tehnician e un coșmar nu doar logistic, dar și de mentenanță. În ceea ce privește lansatoarele multiple de rachete, HIMARS au fost cu siguranță un „game changer” în vara și toamna lui 2022, atât pentru a opri ofensiva rusă, cât și în cea mai fructuoasă contraofensivă ucraineană când forțele de apărare ale Ucrainei au reușit să elibereze o mare porțiune din teritoriu.
Luni, guvernul israelian a aprobat o propunere a ministrului Apărării, Yisrael Katz, de a închide postul de radio al armatei israeliene „Galei Tzahal”, oprind oficial activitatea acestuia la 1 martie 2026.
Primarul Moscovei a anunțat că unitățile rusești de apărare aeriană au distrus o dronă care zbura spre capitala Rusiei.
China investește sume colosale nu doar în sisteme de armament convenționale, dar și în dezvoltarea capacităților nucleare, ori în tehnologii emergente și mai ales în componenta cyber. În unanimitate experții și oficialii sunt de părere că, spre deosebire de Rusia, China ar intra într-o aventură militară care ar risca să atragă SUA în război doar în cazul în care ar avea un plan bine pus la punct de a slăbi capacitatea militară americană. Iar acest plan e unul complex, care vizează și zona cyber.
Primele elemente ale unui sistem antidronă au fost desfășurate la granița Poloniei cu Belarus.
Forțele de apărare ucrainene s-au retras din orașul Siversk din regiunea Donețk, a anunțat marți Statul Major General ucrainean, precizând că obiectivul este „de a păstra vieți omenești și de a menține pregătirea de luptă a unităților”.
Însă avansurile Rusiei sunt plătite scump de către militarii ruși. Doar în ultimii doi ani, Moscova a pierdut 400 de mii de militari pe frontul din Ucraina.
Pakistanul a semnat un acord major de apărare cu Armata Națională Libiană, care controlează estul și sudul Libiei sub comanda lui Khalifa Haftar. Acesta care vine pe fondul polarizării politice din Libia de la căderea regimului lui Muammar Gaddafi, în 2011, și subliniază ambițiile Islamabadului de a-și extinde exporturile de apărare, bazându-se pe parteneriatul său cu China în dezvoltarea de arme avansate. Acordul prevede inclusiv achiziția de către Libia de avioane JF-17, construite de Pakistan împreună cu China.
Decretele de numire în funcţie a noilor miniştri de la Apărare - Radu Miruţă şi Economie - Irineu Darău au fost publicate marţi în Monitorul Oficial.
Istoria aviației militare ar fi putut arăta total diferit dacă americanii ar fi ale un proiect ce azi pare uitat: YF-23 Black Widow II sau „Văduva Neagră”. E vorba de două concepte diferite care au concurat, proces în urmă căruia s-a născut F-22 Raptor, considerat de mulți cel mai performant avion de luptă din lume.
Șeful Statului Major al forțelor libiene a murit într-un 'accident' de avion în timp ce pleca de la Ankara, în Turcia, unde s-a aflat într-o vizită, a anunțat marți seara prim-ministrul libian Abdelhamid Dbeibah, notează Agerpres și AFP.
Compania Lockheed Martin a anunțat că a testat cu succes racheta GMLRS ER (Guided Multiple Launch Rocket System Extended-Range) cu rază mai lungă de acțiune și un sistem de lansare M-142 HIMARS (High Mobility Artillery Rocket System).
Comandantul-șef al Forțelor Armate ale Ucrainei, Oleksandr Sîrski, declara zilele trecute că Rusia și-a mărit efectivele la aproximativ 710 mii de oameni pentru a desfășura o operațiune ofensivă strategică în Ucraina.
Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a audiat rapoartele secretarului Consiliului Național de Securitate și Apărare, Rustem Umerov, și ale șefului Statului Major General al Forțelor Armate ale Ucrainei, Andriy Hnatov, privind rezultatele negocierilor cu delegația americană privind soluționarea războiului.
Serviciul de presă al corporației de stat Rostec din Federația Rusă a anunțat, pe 22.12.2025, că un avion de vânătoare de tip Su-57 a efectuat primul zbor cu un nou motor de generația a cincea, cunoscut sub denumirea de “Produs 177”.
Gazprom negociază cu compania petrolieră ungară MOL o posibilă vânzare a participației sale majoritare deținută la NIS - singura rafinărie a Serbiei -, a anunțat marți președintele sârb Aleksandar Vucic, transmit Agerpres și Reuters.
Pe baza informațiilor de la agențiile de informații britanice, Generalul Gwyn Jenkins, șeful Marinei Regale Britanice, este sigur că războiul din Ucraina a crescut apetitul Rusiei pentru dominație în multe regiuni ale lumii.
Oficialul a avertizat că forțele britanice și NATO în ansamblu și-ar putea pierde în curând avantajul în Oceanul Atlantic. Acest lucru se datorează consolidării semnificative a capacităților navale rusești și consolidării continue de către Kremlin a capacităților sale navale.
Navele vor fi cele mai rapide și de 100 de ori mai puternice decât orice navă construită până acum, s-a lăudat Trump. Prima navă din clasa Trump se va numi "USS Defiant".
Forțele ruse au lansat atacuri la scară largă cu rachete și drone asupra mai multor orașe ucrainene în noaptea de 23 decembrie, vizând, în principal, infrastructura energetică din regiunile din vestul îndepărtat al țării, dar și porturile Ismail și Reni de la frontiera cu România.
Grecia continuă să își consolideze capacitățile militare ca răspuns la ceea ce Atena descrie drept amenințări crescânde din partea Turciei, desfășurând sisteme de rachete cu rază lungă Spike NLOS, de fabricație israeliană, în special în insulele din estul Mării Egee și în regiunea Evros, la frontiera terestră cu Turcia. Sistemele au intrat recent în inventarul Forțelor Armate Elene și se află în curs de integrare operațională.
Armata germană a decis că noile pistoale de serviciu vor fi furnizate de Česká Zbrojovka (CZ). Soldații Bundeswehr vor folosi pistoale de tip CZ P-10.
Micul stat baltic a ales sistemele sud-coreene Chunmoo, care vor ajunge începând cu anul 2027.
Construcția noului portavion se va desfășura în cadrul programului PANG și va avea un cost estimat la aproximativ 10,25 miliarde de euro, fiind unul dintre cele mai ambițioase proiecte militare lansate de Franța în ultimele decenii.
Discuțiile privind un proces de pace în Ucraina, între americani, ucraineni și europeni, avansează lent lovindu-se în continuare de blocaje majore. De negocieri nu poate fi vorba în contextul în care Rusia refuză orice formă de dialog, continuând să aibă solicitări ce sunt mai degrabă o formă de capitulare a Ucrainei. Unul din puținele numitoare comune în discuțiile dintre aliați sunt reprezentate de viitoarele garanții de securitate pentru Ucraina, garanții pentru care au căzut de acord și americanii. Dar cum vor arăta ele?
Testele sistemului de apărare aeriană franco-italian de nouă generație SAMP/T NG (Sol-Air Moyenne Portée / Terrestre de nouvelle génération) au fost finalizate cu succes.
Aeronavele de luptă rusești sunt ținta preferată a serviciilor de informații ucrainene. Aseară, un SU-27 și un Su-30 au fost lovite pe aerodromul Lipețk din Rusia.
Compania cehă Tatra Defence și compania germană KNDS Deutschland au semnat un contract pentru producerea de carene pentru tancurile Leopard 2A8. 150 de exemplare vor fi produse în Republica Cehă, cu o opțiune pentru încă 300.
Cu mai puțin de o săptămână înainte de Crăciun, când toți creștinii de pe glob se pregătesc de una dintre cele mai mari sărbători ale lor, forțele ruse din linia întâi au lansat, sâmbătă, unul dintre cele mai mari asalturi din acest an. De asemenea, ultimele zile au fost caracterizate de o intensificare a loviturilor cu rachete și drone asupra regiunii Odesa.
Departamentul Apărării al SUA a atribuit companiei Raytheon, parte a grupului RTX, un contract de vânzări militare externe (FMS) în valoare de 168 de milioane de dolari pentru furnizarea de echipamente suplimentare destinate sistemului de rachete Patriot al României. Această achiziție subliniază efortul accelerat al României de a-și consolida arhitectura de apărare aeriană și antirachetă în contextul presiunilor de securitate fără precedent din regiunea Mării Negre.
