Poți descărca aplicația:
Get it on App Store Get it on Google Play
Conferința de la Moscova. În căutarea securității pierdute
29 apr, 13:21
În zilele de 23-25 aprilie 2019 a avut loc cea de a opta Conferință de la Moscova privind securitatea internațională. Aceasta este una dintre cele mai importante reuniuni internaționale anuale de acest fel, similară ca amploare și agendă Conferinței asupra securității de la München.
EXCLUSIV

ETERNA DORINȚĂ A RUSIEI DE PARITATE CU OCCIDENTUL 

 

Organizându-o, în mod evident Ministerul Apărării Federației Ruse (căci acesta a fost gazda evenimentului) a dorit să arate că și în afara spațiului euro-atlantic există preocupări pentru securitatea colectivă și că, mai mult decât atât, există și idei puse în discuție dintr-o perspectivă care refuză egoismul și egocentrismul occidental.

Unul dintre mesaje clar emis a fost că securitatea este incompatibilă cu aroganța și unilateralsimul. Nu numai că unilaterlasimul s-a dovedit neviabil (fapt admis azi și de Președintele Donald Trump), dar, spune Moscova, nici un model de ordine globală conceput și impus unilateral nu are cum dura. Putem împărtăși, oare, o asemenea teză?!

De la Petru cel Mare încoace, Rusia s-a dorit egala marilor puteri occidentale. În acest sens ea a dus mereu o cursă disperată pentru legitimitarea ca actor global. Este interesant că niciodată nu a aspirat la statutul de unic jandarm mondial, ci doar la tratament egal cu alți asemenea jandarmi într-o lume multipolară.

După cel de al Doilea Război Mondial competiția pentru recunoașterea poziției egale s-a purtat cu SUA. Aceasta a dus, pe de o parte, la Acordul de la Helsinki, în 1975, când, în fine, i s-au confirmat atât frontierele cât și sfera de influență în cadrul unei ordini mondiale bipolare, dar, pe de altă parte, și la secătuirea energiilor sale în strădania de a ajunge la paritate cu America și aliații acesteia pe plan militar. Rusia sovietică a confirmat, în ciuda „destinderii”, teoria lui Paul Kennedy potrivit căreia imperiile se prăbușesc atunci când pentru o perioadă prea lungă de timp resursele destinate securității depășesc considerabil pe cele alocate dezvotării economico-sociale interene.

În cazul Rusiei problema a fost agravată tocmai de sentimentul refuzului de către ceilalți actori globali, sentiment care a făcut-o să creadă că securitatea sa este cu atât mai mare cu cât vecinii săi, în special, și concurenții săi, în general, sunt mai nesiguri. Ținerea în nesiguranță a acestora a consumat însă energiile vitale ale URSS până la prăbușirea ei la începutul anilor 1990.

Cum așa? Pentru că securitatea este indivizibilă și în consecință, cu cât cineva exportă mai multă insecuritate cu atât importă mai multă insecuritate, iar această „operațiune de import-export” necesită cheltuieli pe care economia de comandă a unei societăți cu tradiții autoritare și egalitare nu le-a mai putut suporta. Și a intrat in colaps.

 

PROBLEMA STATUTULUI POST-SOVIETIC AL RUSIEI

 

Oricum am lua-o însă, prăbușirea URSS a lipsit ordinea mondială stabilă și funcțională de până atunci - este vorba despre sistemul bipolar caracterizat prin „echilibrul terorii” - de unul dintre stâlpii săi de rezistență și în acest sens a constituit o catastrofa geopolitică, după cum susținea, pe nedrept blamat, Vladimir Putin. O „catastrofă optimistă”, poate, dar o catastrofă. De atunci nu doar Rusia își caută, ci și puterile occidentale îi caută un statut global postsovietic. Aceasta cu atât mai mult după eșecul unipolarismului.

La începutul anilor 1990, acceptând dezintegrarea URSS, Rusia a sperat să obțină în schimb integrarea în Occidentul euro-atlantic; pohta țarilor de demult. I s-a oferit un taburet în G7, o strapontină în Consiliul Europei și un post de valet în Parteneriatul pentru pace, plus livreaua cu fireturi a acordului de cooperare NATO-Rusia. Adică praf în ochi.

Tot la începutul anilor 1990, le spuneam interlocutorilor ruși că extinderea NATO spre est va oferi mai multă securitate vecinilor Rusiei și astfel, aceștia fiind mai liniștiți, va fi și ea mai în siguranță. Au urmat încercarea euro-atlantică de albanizare a Balcanilor și cea de americanizare a Asiei Centrale și Caucazului.

Aproximativ două decenii mai târziu, sesizându-se pericolul ca o Rusie petro-dependentă să devină o problemă pentru o ordine mondială pornită pe drumul multipolarismului, după ce monopolarismul american eșuase în Orientul Mijlociu lărgit și scăpase de sub control ascensiunea Chinei, Occidentul a oferit Moscovei „parteneriatul pentru dezvoltare”. După prostul obicei al neoconservatorismului narcisist occidental acesta a venit, însă, la pachet cu condiții politice. Așadar un alt rateu. Iar relativ slaba industrializare și productivitate a Rusiei continuă să constituie un pericol pentru securitatea lumii (inclusiv a lumii ruse) mai mare decât impresionanta sa înarmare. Doamne ferește de ursul rănit sau flămând!

Vladimir Putin a încercat să repare cu forțe și mijloace proprii acest deficit. În lipsa unei bune politici externe, Occidentul a răspuns prin demonizarea lui Vladimir Putin. Un alibi pentru incapcitatea puterilor euro-atlantice de a propune un proiect echitabil, fezabil și viabil pentru organizarea relațiilor internaționale; după cum o recunoștea însuși Henry Kissinger. Hotărât lucru, Occidentul euro-atlantic nu poate concepe o acțiune externă redutabilă fără un inamic extern redutabil. Iar când acesta nu există, el este inventat. De astă dată, însă, mai rău de atât, inventarea inamicului nu stimulează gândirea politică, ci încearcă să scuze lipsa anvergurii și eficienței ei.

 

PERICOLUL REIDEOLOGIZĂRII RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE  

 

Rusia nu mai este URSS. Aceasta a fost o afirmație mereu repetată în cadrul Conferinței.

Ce vrea ea să comunice? Că imperiul rus a renunțat la ideologie (mai exact la ideologia comunistă) în organizarea relațiilor internaționale. Mai exact a renunțat la monismul ideologic care a făcut ca pe plan intern partidul comunist să fie unica forță politică autorizată să conducă națiunea, iar pe plan extern, urmare logică, să se formeze blocuri ideologice rivale. Rusia postsovietică nu mai pretinde azi că valorile sale sunt universal valabile. Ea a adoptat metodele de organizare economică occidentale (capitaliste) care s-au dovedit superioare în Războiul Rece, dar își reclamă dreptul suveran de a organiza exercițiul puterii pe plan intern potrivit tradițiilor sale socio-culturale caracterizate de pluralism iliberal sau de o democrație controlată prin raportare la interesele de mare putere.

Ceea ce se constată, însă, și asta a fost rostit clar la Conferință, este că monismul valorilor și ideologizarea relațiilor internaționale, abandonate de URSS („cel mai nefast succes al spionajului german”, după cum o definea glumind un fost demnitar de la Berlin, prezent acum la Moscova)  până la sabordajul politic, au fost preluate de SUA și UE. „SUA este noua URSS!” Ce straniu sună o asemenea propoziție rostită la Moscova! Mai ales pentru urechile occidentalilor (inclusiv români) care încă mai cred că Rusia este centrul comunismului mondial, când ea poate avea legături cu oligarhismul dar în nici un caz cu comunismul.

 

ESCALADAREA CONFRUNTĂRII ȘI RISCUL RĂZBOIULUI ACCIDENTAL

 

Drama Rusiei de azi este că nu are datele obiective pentru a fi o putere globală egală cu SUA sub raport socio-economic, dar nu are nici poziția subiectivă pentru a accepta rolul de putere regională pe care este dispusă să i-l recunoască SUA. De aceea a ales să ducă lupta pe trei planuri: zdruncinarea stabilității politice interne a statelor blocului euro-atlantic printr-un război așa zis „hibrid” utilizând preferențial „arma” psihologică și cea psiho-tehnologică; acordarea de protecție politică și morală, iar când se poate și militară (vezi cazul Siriei) statelor asupra cărora puterile occidentale vor să își exercite hegemonia (inclusiv prin schimbarea forțată a regimurilor politice); dezvoltarea tehnologiei militare care să facă posibile, credibile și eficiente primele două demersuri.

La aceasta Occidentul răspunde prin demonizare mediatică și sancțiuni economice. Lor li se adaugă militarizarea vecinătății apropiate a Rusiei, vinovată, cum ironic observa ministrul de externe Serghei Lavrov, că are granițele în proximitatea bazelor militare stabilite de SUA și NATO. În condițiile în care, orice calcul obiectiv arată că probabilitatea unui atac militar cu mijloace clasice - convenționale sau nucleare - declanșat de Rusia este egală cu zero. Ca de altfel și probabilitatea unei agresiuni a NATO împotriva Rusiei. Singurul risc real, evocat insistent și pertinent la Conferința de la Moscova, este ca omenirea, înarmată degeaba până în dinți, să „alunece” în război din greșeală și nebăgare de seamă, așa cum s-a întâmplat în 1914.

SUA au încetat să mai fie „imperiul necesar”, așa cum credea Madeleine Albright. Chiar alegătorii americani și alesul lor, Donald Trump, au decis așa, înțelegând că pentru a fi „mare dinnou” America trebuie să fie națională iar nu globală. De fapt ea trebuie să fie națională tocmai pentru a avea relevanță globală. Rusia, în schimb, a devenit „aliatul necesar”; inclusiv și în primul rând pentru America. Fără SUA (împotriva SUA) nu se poate câștiga azi nici un război. Fără Rusia (împotriva Rusiei) nu se poate câștiga nici o pace. Pe amândouă le pot vedea cu ochii lor toți cei care nu refuză să vadă.

 

INERȚIA RĂZBOIULUI RECE ȘI ABSENȚA DIALOGULUI


La Conferința de la Moscova au fost prezenți peste o mie de demnitari (dintre care 35 miniștri ai apărării) și experți din 111 state, europeni fiind doar 10%. De asemenea au fost reprezentate la nivel de vârf organizații internaționale precum ONU, OSCE sau Organizația de la Șanghai (un fel de NATO ruso-chinez).

Apărarea anti-rachetă (mai pe românește ”Scutul de la Deveselu”) a făcut obiectul unor discuții ample, alături de situația din Siria și Venezuela, ca și de fenomenul „revoluțiilor colorate” într-o lume în care dreptul internațional contează tot mai puțin.

În plenul Conferinței au vorbit atât ministrul apărării din Arabia Saudită, cât și cel din Iran; înalți oficiali din India și din Pakistan. S-a discutat nu doar despre Atlantic și Pacific, ci și despre Oceanul Indian și cel Artic.

Demnitarii ruși au criticat aspru SUA pentru denunțarea tratatelor privind neproliferarea înarmării, pentru reînvierea doctrinei Monroe și pentru încălcarea dreptului internațional, în timp ce ministrul chinez al apărării a apreciat că, în ciuda unor dări înapoi periodice, cooperarea cu America progresează pe un drum în general bun, fără a egala însă calitatea raporturilor ruso-chineze. Să fie oare jocul polițistului bun și al celui rău, sau rezerva consecutivă unei complementarități toxice în care unul dintre parteneri (Rusia) are teritoriu, iar celălalt (China) populația?

(w670)

Ansamblul discuțiilor a pus în evidență o inerție și o nostalgie a Războiului rece. Inerție, în sensul că se gândește tot în logica jocului de sumă nulă. Nostalgie, în sensul că se regretă căderea în desuetudine a vechilor acorduri internaționale din perioada „destinderii” care au oferit stabilitate „echilibrului terorii”. 

Ambele sunt contraproductive căci după încetarea Războiului rece și în comparație cu vremea acestuia, lumea s-a schimbat. Au apărut alte tehnologii, alți actori cu relevanță regională și globală, alte mentalități și doctrine asupra războiului și păcii, alte raporturi de putere. Toate acestea impun realizarea altei ordini internaționale, cea veche fiind definitiv moartă și în zadar plânsă. 

Pentru asta este nevoie de dialog. Despre ce dialog poate fi însă vorba când toate statele membre NATO și UE, printre care și România, au refuzat invitația de a participa și, mai mult decât atât, au dat instrucțiuni și diplomaților în post la Moscova să ignore evenimentul?! (Mă întreb cine oare, în atari condiții, va raporta în capitalele euro-atlantice despre ceea ce s-a vorbit la nivelul cel mai înalt acolo?!) Ce mesaj dau statele membre NATO și UE refuzând să ia parte la o dezbatere salutată de ONU și OSCE, și la care sunt prezenți chiar secretarii generali ai acestora?

Pace fără încredere și încredere fără dialog nu vor fi niciodată. Din păcate, azi auzim mai puternic ca oricând din 1945 încoace cum bat tobele războiului global.

 

ROMÂNIA ÎN CONFRUNTAREA PUTERILOR GLOBALE

 

La încetarea Războiului rece României i-a fost frică să nu rămână un stat-tampon în „țara nimănui” și a ajuns un stat din prima linie a frontului cu lumea euro-asiatică. La încetarea Războiului rece România a sperat că va putea adăuga noi prieteni celor vechi, și a ajuns doar să schimbe vechi adversari de departe cu noi adversari din apropiere. Nu acesta este interesul național al românilor. Nu așa ne consolidam securitatea.

La Conferința de la Moscova retorica antiamericană a fost aproape de nivelul anilor de început ai Războiului rece. Despre UE s-a vorbit tot critic, dar puțin și în trecere. Să nu ne pripim însă cu concluziile. Să nu zicem că SUA este inamicul erediar al Rusiei iar UE doar concurentul tolerat.

Deloc! Această diferență de retorică arată, pe de o parte, că UE este irelevantă, iar pe de alta, că Rusia dorește să negocieze cu SUA, căci cu cel care ți se opune negociezi iar nu cu cel care îți este favorabil, sau mai exact, te înjură în public și îți solicită favoruri în privat.

Nulitățile care conduc azi UE încă mai privesc Rusia ca pe o țară de mujici care pot fi bătuți cu biciul de aur al plutocraților din City-ul londonez sau de la Frankfurt. Participanții la Conferință au putut vedea, însă, alături de turlele aurite ale soborurilor pravoslavnice și zgârie norii cu o arhitectură îndrăzneață dând Moscovei imaginea unui Singapore european. Moscova nu crede în lacrimi! Acolo s-au unit măreția mistică a țarilor, cu dramatismul sângeros al sovietelor, făcând ca Parisul, Berlinul, Londra sau Roma să arate ca simple muzee de istorie adminstrate de niște mici burghezi miopi și nevrotici. Rusia mai are privilegiul de a putea aștepta. Europa occidentală nu îl mai are.

Cât despre relația cu „America plurală” (sic!) – supraterană și subterană, a Casei Albe și a FBI – ambele părți, Rusia și SUA, încearcă doar să cumpere timp pentru a se pune în poziția de forță cea mai favorabilă pentru negocieri, dar și cea mai potrivită ca bază a unui status quo convenabil, de definit și protejat prin viitoarele înțelegeri. Înțelegeri care, cu siguranță, se negociază liniștit deja, în spatele scenei publice hiperagitate. Cu cât mai mare zgomotul pe scenă, cu atât mai mare liniștea în culise.

România este interesată într-o înțelegere ruso-americană și într-o ordine multipolară simetrică, cu condiția ca acestea să nu se facă prin sacrificarea sa, precum și ca acestea să dea prevalență forței dreptului asupra dreptului forței. Lucrul trebuie afirmat limpede atât la Moscova cât și la Washington, atât la Beijing cât și la Bruxelles. După acest principiu trebuie să ne conducem politica, atât în cadrul cât și în afara NATO și UE. În lumina lui trebuie să ne măsurăm pașii, cu convingerea că numai dacă ne vom ajuta singuri Dumnezeu – prin NATO, UE sau alt intermediar ales de El – ne va ajuta.

 

Ştiri Recomandate

Velier ucrainean cu cinci persoane la bord, remorcat până în Portul Constanţa
Israelul, atacat din nou. Rachete lansate din Fâșia Gaza
Ameninţări Hezbollah: Benjamin Netanyahu susţine că 'nu este impresionat'
Avioanele de luptă ale Israelului au lovit Fâșia Gaza
Serviciul German de Informații Externe (BND), scapă de ancheta justiţiei din Austria
Rusia ar urma să aibă o bază navală în Venezuela
Tensiunile din Kashmir. India şi-ar putea revizui doctrina de a nu recurge prima la arma nucleară
Preşedintele Letoniei: Germania trebuie să joace un rol mai important în problemele globale