După moartea lui Stalin: Cum a preluat Hrușciov puterea și a învins în cuibul de vipere al Kremlinului
Pe 5 martie 1953 murea Iosif Vissarionovich Dzhugashvili sau, pe scurt, Stalin. Moartea unuia dintre cei mai temuți dictatori a lăsat un imens vid de putere în politica de la Kremlin.
Moartea lui Stalin, dictatorul care a condus cu mână de fier URSS-ul timp de trei decenii aducea o situație pe cât de imprevizibilă – impactul atât în societate, cât și în mediul politic a fost imens, Stalin părea nemuritor – pe atât de periculoasă din punct de vedere politic, mai ales pentru cei care vor începe de acum lupta pentru putere în partid.
Astăzi cunoaștem cursul Istoriei și știm că lupta pentru putere în interiorul Kremlinului, un adevărat cuib de vipere, a fost câștigată de Nikita Hrușciov, cel care pleca cu ultima șansă. Dar drumul până la cel mai înalt vârf al partidului a fost o bătălie politică continuă plătită cu sânge. Desigur, aspectul mâinilor pătate cu sânge nu reprezenta o noutate pentru niciun lider comunist.
Pentru Hrușciov, moartea lui Stalin a fost și n-a fost o binecuvântare. Moartea lui l-a eliberat pe Hrușciov de teama fizică și dependența psihologică. Dar l-a expus și unor pericole noi venite, mai întâi din partea colegilor de la Kremlin, iar mai târziu, din partea lui însuși.
Hrușciov, în ultimele luni din viața lui Stalin, era al doilea sau al treilea în ierarhia de la Kremlin. Depindea de soarta lui Lavrenti Beria, șeful serviciilor de represiune sovietice, conducătorul NKVD și Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Securităţii de Stat.
Beria oscila în ochii lui Stalin între cel mai apropiat colaborator sau era pe punctul de a sfâși în fața plutonului de execuție, în funcție de starea dictatorului. Succesorii lui Stalin se angajaseză să conducă împreună, dar ei nu erau formați în acest sens ci în cel al domniei unui singur om.
Beria, aproape sigur învingător
La alegerea noului Prezidiu al partidului, Hrușciov a fost abia al cincilea, după Malenkov, Beria, Molotov și Voroșilov.
În fapt, imaginea noii conduceri îl plasa pe Georgy Malenkov ca figură centrală, iar pe Beria, omul din spate care deținea puterea. Viaceslav Molotov, care-i fusese lui Stalin colaborator apropiat pe o perioadă mult mai lungă decât oricare alt membru al Prezidiului, părea a fi și el un contracandidat. Cei trei, Beria, Malenkov și Molotov porneau cu primele șanse în lupta preluarea puterii. Nimeni nu își putea închipui atunci că Hrușciov avea să fie cel care se va impune. Faptul că doar Beria, Malenkov și Molotov au ținut discururile funebre în Piața Roșie e încă un argument asupra poziției privilegiate în care se aflau aceștia în debutul bătăliei pentru putere în URSS.
Însă asemenea lui Stalin în anii ’20, Nikita Hrușciov și-a identificat propria cauză cu cea a aparatului comunist, a manevrat mașina de partid împotriva rivalilor săi și a folosit relațiile interne și externe în scopuri de interes politic propriu.
Hrușciov, în drumul spre putere, asemenea lui Stalin, și-a făcut aliați pe care apoi i-a trădat. A început cu Beria, a continuat cu Malenkov, sfârșind cu Molotov.
Beria, liderul fără scrupule și rolul reformatorului
În tot acest peisaj politic, Malenkov a devenit premier iar aliatul său Beria controla nu numai poliția ci și programele nucleare și de construcție a rachetelor. Mai mult, Beria beneficia de un atu foarte important. Din dosarele personale ale lui Stalin, după moartea dictatorului, Beria reușise să pună mâna pe informații clasificate prin care putea să își șantajeze sau chiar să își distrugă adversarii politici.
Foto: Svetlana, fiica lui Stalin, în brațele lui Lavrenti Beri. Pe fundal, Stalin, fumând din pipă
La Comitetul Central care a avut loc pe 14 martie, chestiunile politice și economice le-au revenit lui Malenkov și Beria, Molotov s-a mulțumit cu postul de ministru de externe, în timp ce Hrușciov a devenit secretar principal al Comitetului Central, funcție ce nu îi oferea posibilitatea de implicare politică, asta întrucât Malenkov și Beria urmăreau o întoarcere la modelul prestalinist, când secretarii Comitetului Central îndeplineau funcții tehnice, nu și politice.
În intenia sa de a acapara puterea, Beria a jucat rolul reformatorului, tocmai fiindcă avea mâinile pătate de sânge. Pentru a-și îmbunătăți reputația și a o păta pe a celorlalți, Beria trebuia să-l incrimineze pe Stalin, ale cărui ordine le îndepliniseră toți. Niciunul nu era nevinovat.
Pe 26 martie 1953, Beria a informat Prezidiul că, în închisori și lagăre de muncă erau în acel moment 2.525.401 deținuți politici și nepolitici, inclusiv 438.788 de femei, din care 62.886 însărcinate. Beria, viclean și fals, s-a plâns de condițiile grele de detenție și că viețile celor închiși și a familiilor acestora suntdistruse. O adevărată ironie, atât de cruntă, din partea celui ce a condus serviciile de represiune și era vinovat de crime împotriva umanității.
Beria a propus o aministie în masă, în urma căreia au fost eliberați într-un final 1.181.264 de deținuți nepolitci cu pedepse de maximum cinci ani. Ulterior, Beria a ordonat să înceteze „bătăile pline de cruzime ale celor arestați, încătușarea permanentă cu mâinile la spate care dura uneori câteva luni, privarea de somn pentru perioade lungi, părăsirea deținuților dezbrăcați în izolare”. Hrușciov nu doar că a susținut reformele lui Beria cu privire la naționalități, dar a împrumutat din ideile sale în reformele pe care avea să le facă. Asta cu toate că avea să-l acuze pe Beria mai târziu că introduce „fitiluri între grupurile etnice” iar în ceea ce privește situația Germaniei de Est, Beria „pune 18.000.000 de est-germani sub autoritatea imperialiștilor americani”.
Hrușciov și Malenkov - complotul împotriva lui Beria
Hrușciov și Malenkov au pretins ulterior că fiecare dintre ei a condus complotul împotriva lui Beria.
Beria i-a oferit lui Hrușciov un prilej să acționeze când a încercat să-l implice într-un complot împotriva lui Malenkov. Mișcarea i-a permis lui Hrușciov să-l convingă pe Malenkov că nu avea altă variantă decât să lovească ei primii. Însă riscul era uriaș.
După ce Malenkov a fost în cele din urmă de acord, Hrușciov trebuia să-i convingă și pe ceilalți grei din conducerea sovietică. Bulganin a fost ușor de convins, dar abordarea celorlalți era extrem de periculoasă. Dacă doar unul dintre ei îl prevenea pe Beria, jocul se termina, cum foarte probabil același scenariu l-ar fi avut și viețile lor. Iar chiar dacă nu-l prevenea nimeni, dispozitivele de ascultare ale lui Beria puteau să-i intercepteze oricând și astfel complotului să fie un eșec.
Înainte de lovitura care a pus capăt tentativei lui Beria de a prelua puterea și a lansat-o pe cea a lui Hrușciov, Beria avea încredere că e stăpân pe situație. În Moscova erau staționate două divizii ale MVD, paza Kremlinului era sub comanda sa, iar comandamentul Regiunii Militare Moscova, generalul-colonel Pavel Aremev, era fost ofițer NKVD.
Complotiștii trebuiau să strecoare oameni înarmați în Kremlin și să schimbe gărzile înainte ca forțele loiale lui Beria să-și dea seama ce se întâmplă.
Foto: Lavrenti Beria și Stalin
Lovitura împotriva unui Beria buimac
Planul lui Hrusciov a fost să convonace o ședință a Prezidiului Consiliului de Miniștri, nu a Prezidiului partidului, ca să nu-i stârnească lui Beria suspiciuni. La un un moment dat, Malenkov urma să sugereze să se treacă la problemele partidului și apoi să propună demiterea lui Beria din toate funcțiile. În acel moment, Beria avea să fie arestat. Complotiștii au aranjat ca generalul-colonel Artemev să fie plecat din oraș în timpul manevrelor, în vreme ce comandamentul Kremlinului a fost brusc chemat în altă parte.
Astfel, după ce și-au asigurat toate măsurile, în timpul ședinței din 26 iunie 1953, care a ținut două ore, Hrușciov, foarte tăios în exprimare, a acuzat faptul că Beria a lucrat la un moment dat pentru spionajul britanic, că de la moartea lui Stalin încerca să „submineze socialismul” și că nu este un comunist adevărat. Beria inițial nu și-a dat seama de gravitatea situației. Ulterior și-a recunoscut „greșelile” și a cerut să nu fie exclus, dar Malenkov a apăsat butonul, chemându-i pe militarii din camera de alături, precizând că în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri al URSS le cere să-l aresteze pe Beria. Acesta a fost dus într-o cameră alăturată după care au fost arestați principalii săi asociați și neturalizate trupele loiale lui.
Procesul lui Beria a avut loc în secret și s-a încadrat în tiparul proceselor staliniste. În sala de judecată nu a avut voie niciun avocat, recursul nu era permis iar sentința trebuia executată imediat. Acuzațiile oficiale se refereau la trădare, terorism și contrarevoluție. Prezidiul, desigur, a pronunțat dinainte verdictul. Beria și oamenii lui au fost declarați vinovați de toate capetele de acuzare și condamnați la moarte. Verdictul și punerea lui în aplicare au fost anunțate pe 24 decembrie 1953. Oficialii Prezidiului l-au acuzat pe Beria de tot ceea ce avusese mai rău stalinismul, dar au lăsat neatinsă reputația lui Stalin. În plus, au fost atenți să nu se compromită și ei în timpul acuzelor împotriva lui Beria.
În ciuda rolului jucat de Hrușciov în eliminarea lui Beria, Malenkov și alții au continuat să-l subestimeze. L-au promovat din funcția de simplu secretar al Comitetului Central în cea de prim-secretar în septembrie 1953. Această mutare i-a permis lui Hrușciov să mobilizeze mașinăria de partid în beneficiul său. Aveau să regrete această greșeală. Chiar dacă avea anumite puncte politice în comun cu Malenkov, în memoriile sale, Hrușciov descria relația dintre ei ca pe o „alianță”, nu ca pe o „prietenie”.
Hrușciov și eliminarea lui Malenkov - Afacerea Leningrad
Relația dintre ei devenise tot mai tensionată, Malenkov nu putea îndura ca Hrușciov să fie numărul unu, în timp ce viitorul lider la URSS nu se putea abție să nu-l umilească pe Malenkov. În plus, Hrușciov deținea infromații incriminatoare preluate din dosarele secrete ale lui Beria.
Foto: Nikita Hrușciov și Georgy Malenkov
În primăvara lui 1954, câteva comisii ale Curții Supreme a URSS începeau să examineze cu atenție procesele politice din trecut. Hrușciov a autorizat cercetarea afacerii Leningrad. Știa că avea să se ajungă la Malenkov. În 1949, Malenkov, emisar al lui Stalin, a strâns probe în afacerea Leningrad împotriva unor membri marcanți precum Kuznețov, Voznesenski și alții. Malenkov i-a acuzat de trădare, prin încercarea de a îndepărta Leningradul de Comitetul Central și Moscova. Au fost arestați peste 2.000 de membri de partid din filiala Leningrad, cei mai populari fiind executați. Sub Hrușciov, Kuznețov și Voznesenski au fost reabilitați reprimind calitatea post-mortem de membri de partid.
Protejatul lui Malenkov, Vasili Andrianov, cel care devenise liderul organizației de partid de la Leningrad în 1949 a fost destituit iar Viktor Abakumov, ministrul Securității Statului din timpul afacerii Leningrad a fost judecat și executat pentru înaltă trădare chiar la Leningrad. În mod cert, Malenkov se afla într-o mare primejdie.
Încă de la sfârșitul anului 1953, toate deciziile importante erau luate numai cu aprobarea lui Nikita Hrușciov. Malekov a fost îndepărtat treptat, Hrușciov acaparând întregul Comitet Central.
În martie 1954, Hrușciov a reușit să îl impună la conducerea KGB-ului pe Ivan Servo, cel care era omul său.
Nikita Hrușciov și consolidarea puterii
La începutul anului 1955, Malenkov a fost retrogradat din funcția de premier al URSS în cea de ministru al elecrificării. În timpul unei plenare a CC, Hrușciov și-a acuzat vechiul aliat că a fost fost „mâna dreaptă” a lui Beria. A fost acuzat că are „responsabilitatea morală” pentru afacerea Leningrad, că împreună cu Beria au plănuit vânzarea Germaniei de Est, iar în timp ce Stalin se afla pe moarte, „i-a înlesnit lui Beria drumul spre putere” și nu i s-a împotrivit decât în ultimul moment.
După istoricul Congres al XX-lea din 1956, când Hrușciov a început destalinizarea, Malenkov a fost nevoit să demisioneze. A mai avut o ultimă tentativă de înlăturare a lui Hrușciov din funcție. Mai apoi, au fost demiși și alți grei ai partidului, cândva aliați cu Hrușciov, printre care Nicolai Bulganin, Viaceslav Molotov și Lazar Kaganovici. Spre deosebire de Stalin, Hrușciov le-a cruțat acestora viața.
Adevăratul scop al destalinizării de sub Hrușciov
Sigur, scopul raportului prin care Hrușciov a început destalinizarea URSS-ului în 1956, a fost să-l învinovățească pe Stalin și să-i dezvinovățească pe liderii care au activat în vremea acestuia și care s-au aflat la putere după moarte „părintelui popoarelor”. Dintre cei vinovați de distrugerea vieților a milioane de oameni și acum dezvinovățiți, evident, se afla chiar el, Nikita Hrușciov.
Stalin, împreună cu „banda lui Beria”, expresia care a consacrat raportul, erau principalii vinovați de crimele regimului. Dar Hrușciov s-a limitat doar la Marea Teroare stalinistă și deciziile eronate din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fără să pomenească nimic de „operațiunea culacilor”, înfometarea până la moarte a milioane de ucraineni sau genocidul împotriva polonezilor.
Asemenea lui Stalin, Hrușciov și-a consolidat puterea în URSS prin alianțe pe care ulterior avea să le trădeze, având mâinile la fel de pătate de sânge, precum cei care i-au fost cândva aliați.
Mereu subestimat, Hrușciov, fără să-i fi acordat cineva vreo șansă reală, și-a croit drumul spre vârful partidului și mai apoi și-a consolidat poziția, reușind să câștige bătălia pentru putere în cuibul de vipere al Kremlinul din acele vremuri.
-------------------------------
Sursă:
TAUBMAN, William, Hrușciov. Omul și epoca sa, Editura Meteor Press, București, 2017
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News