23 August 1944, moment în care România a ”întors armele” Germaniei naziste, într-un război deja pierdut, este poate cel mai falsificat eveniment din istoria României.

Cele peste patru decenii de propagandă comunistă au implementat în mentalul colectiv ideea că 23 August 1944 a fost momentul instaurării comunismului în România. Fals.

Mai apoi, după 1990, ura față de regimul care tocmai se prăbușise s-a revărsat asupra momentului 23 August, deja puternic implementat după decenii de propagandă, concredizându-se astfel în mod eronat ideea de „trădare națională a Regelui Mihai”, idee pe care o parte din societate a asimilat-o. La toate acestea a contribuit cu succes propaganda anti-monarhistă pe care comuniștii au promovat-o cu înverșunare.

Însă 23 August 1944 nu a însemnat instaurarea comunismului în România. Nicidecum. 23 August a fost o acțiune foarte bine planificată de "Opoziția Unită" sub coordonarea lui Iuliu Maniu. La acțiunea Regelui Mihai pentru demiterea mareșalului Ion Antonescu au participat reprezentanți ai tuturor partidelor anti-fasciste. Partidul Comunist din România (PCdR) nu a avut un rol principal, el fiind reprezentat la 23 August 1944 de către intelectualul Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș, spionul sovietic sub numele de cod "Ceaușu".

Adevărul este că la 23 August 1944, războiul era pierdut. Acest lucru era evident după tragedia de la Stalingrad. Iar teoria potrivit căreia Ion Antonescu negocia ieșirea României din război nu are niciun temei.

Antonescu avea să recunoască faptul că nu a avut curajul să aducă în discuție ieșirea României din război, la întâlnirea pe care a avut-o cu Hitler, la 5 august 1944. Probabil că și imaginea în flăcări a Varșoviei după insurecția împotriva naziștilor i-a creat un oarecare blocaj.

Cert este că mareșalul Ion Antonescu părea că nu înțelege realitatea acelor vremuri, iar actul de la 23 august și ieșirea României din război reprezentau singura soluție. Țara se afla pe marginea prăpastiei, la propriu.

Ar fi infantil să ne imaginăm că fără 23 August, un act de curaj al clasei politice din acele vremuri, comunismul nu s-ar mai fi instaurat în România. Armata Roșie se afla la granițele țării, iar ocuparea României, care era doar o chestiune de timp, ar fi fost mult mai brutală fără decizia de a „întoarce armele". Rușii nu au uitat niciodată participarea României alături de Germania nazistă la „Operațiunea Barbaross" (1941), invadarea URSS-ului, până în inima sovietelor.

Iar pe lângă toate acestea, în joc se afla încă soarta Ardealului de Nord. La fel de adevărat este însă că armistițiul cu URSS a fost semnat abia la 12 septembrie 1944. Până atunci, soldații români, cu toate că depuseseră armele, au fost tratați ca inamici de sovietici, mulți sfârșind în Gulaguri. O greșeală politică, dar cine își poate imagina că URSS ar fi semnat un armistițiu până nu ar fi fost sigură de controlul  deplin al țării?

Și totuși, se vorbește foarte puțin despre faptul – uneori se omite cu bună știință – că până în 23 August 1944, Stalin prefera negocierea unui armistițiu cu mareșalul Ion Antonescu. Întâlnirea de la începutul lunii august, dintre mareșal și Adolf Hitler a spulberat orice speranță în acest sens.

Cert este că rolul comuniștilor în actul de la 23 August a fost unul minuscul. Mai mult, paradoxul face ca actul de la 23 August, atât de mistificat de comuniști, să fie inițial privit cu puternică ostilitate. Comuniștii români preferau ca trupele sovietice să intre în țară fără ca partidele democratice să aibă un rol în „victoria împotriva fascismului”. Relevantă în acest sens este mărturia lui Gheorghe Apostol, important lider comunist, apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și principalul contracandidat de mai târziu al lui Nicolae Ceaușescu pentru funcția de Secretar General al PCR.

În lucrarea lui Alexandru Șiperco, „Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: rivalități, represiuni, creime", volumul I, mărturia lui Gheorghe Apostol este edificatoare: Ana (nr. – Ana Pauker) a făcut mare scandal când a sosit în țară: „De ce s-a realizat 23 august? Fără el, țara ar fi fost ocupată de trupele sovietice, s-ar fi instaurat dictatura proletariatului de la început, nu s-ar fi dat timp de respirație burgheziei!"

Un lucru este însă sigur. După 1948, 23 August a devenit zi de sărbătoare, ulterior Zi Națională în România comunistă. Mistificarea evenimentului, adevăratul scop și consecințele actului, meritele pe care Regele Mihai împreună cu partidele istorice le-au avut în actul de la 23 August, scurtarea războiului și salvarea a sute de mii de vieți, toate au fost știrbite de propaganda sovietică. Sub Gheorghe Gheroghiu-Dej, 23 August reprezenta ziua victoriei, ziua eliberării de către URSS a României de sub jugul fascist care o sugruma. Elementele "antifasciste" și "antiimperialiste" au fost completate ulterior de factorul naționalist pe care Nicolae Ceaușescu l-a oferit zilei de 23 August.

Evenimentele de atunci denotă curajul clasei politice de a lua decizii într-un moment de primejdie, moment mult prea greu de perceput, se pare, pentru unii, astăzi.

Procesele de judecată realizate în zilele noastre, când cunoaștem cursul istoriei, sunt foarte ușor de făcut.

Negarea însă a evenimentelor și a adevărului istoric nu reprezintă decât necunoașterea realității acelor vremuri tulburi.