În plin Război Rece, o confruntare nucleară între URSS și SUA îngrijora pe toată lumea. În biografia lui Nikita Hrușciov „Hrușciov - Omul și epoca sa”, William Taubman scrie despre ce credea liderul URSS în ceea ce privește forța militară dintre cele două puteri aflate în poziții antagonice istorice.

„Relațiile URSS cu lumea ajunseseră și ele într-o fundătură în 1953. În timpul războiului și imediat după război, Stalin și-a jucat cu multă dibăcie cartea, păstrând în Marea Alinață din vremea războiului ceea ce îi era folositor și consolidând cuceririle din Europa Răsăriteană. În 1953 însă, Vestul se mobiliza împotriva lui, și chiar dintre prieteni și cei neutri se depărtaseră de el. (...)

Stalin se bizuia foarte mult pe puterea militară. În ochii Occidentului, forțele sale convenționale păreau destul de însemnate pentru a cotropi Europa Occidentală. Sovieticii au întrecut toate așteptările când au detonat prima lor bombă atomică în 1949 și prima bombă termonucleară în 1953. Cu toate aceste, URSS era mult mai slabă decât părea. Singurul bombardier cu rază lungă de acțiune al URSS, Tu-4, care era o imitație a aparatului american B-29, nu putea ajunge în SUA decât într-o misiune sinucigașă fără întoarcere. 

La mijlocul anului 1953, un comitet consultativ american a avertizat că asupra SUA se puteau arunca 100 de bombe atomice sovietice, care ar fi provocat 13.000.000 de victime și ar fi transformat în cenușă până la o treime din potențialul industrial american. 

Potrivit celor spuse de Hrușciov, Tu-4 era „deja depășit atunci când a intrat în producție”, iar câteva modele ale unui alt bombardier, care a fost dat în folosință între 1959 și 1957, s-au prăbușit în timpul testelor de zbor”.

”Gustul” rachetelor

„Stalin a început un proces rapid de dezvoltare a rachetelor intercontinentale, dar realizarea unei rachete balistice intercontinentale funcționale era încă departe. Colac peste pupăză, Hrușciov și colegii lui erau niște „ignoranți în ale tehnologiei” când venea vorba despre rachete. Când proiectantul de rachete Serghei Koroliov a informat Prezidiul despre planurile sale, fostul cioban de la Kalinovka și asociații lui s-au „uitat prostește la ce ne arăta, ca vițelul la poarta nouă. Când ne-a arătat una dintre rachetele lui, ne-am zis că seamănă cu un simplu tub de forma unui trabuc și că nu poate să zboare...Eram ca țăranii în piață. Ne-am învârtit de jur împrejurul rachetei, am atins-o, am ciocănit-o să vedem dacă e destul de rezistentă - am făcut orice, numai n-am lins-o ca să vedem ce gust are”. 

Americanii aveau o forță aeriană superioară, iar ei făceau paradă de ea. „Eram înconjurați de baze aeriene americane”, își amintea Hrușciov. „Țara noastră era efectiv o țintă mare pentru bombardierele americane care decolau de pe aerodromuri din Norvegia, Germania, Italia, Coreea de Sud și Japonia”. În primii ani de după război, avioanele americane au survolat continuu teritoriul sovietic. Unele dintre ele erau avioane de recunoaștere care zburau la mare altitudine; altele încercau vigilența radarelor și sistemelor de apărare antiaeriană sovietice; altele parașutau agenți și provizii pentru ageți. Deși multe avioane care zburau la joasă înălțime au fost doborâte, piloții fiind uciși ori, poate, capturați, impactul psihologic asupra sociaților lui Stalin a fost devastator. „SUA duceau o politică arogantă și agresivă față de noi”, spunea Hrușciov, „neratând niciun prijel să-și demonstreze superioritatea. Americanii... au continuat să trimită avioane departe în interiorul spațiului nostru aerioan, poate chiar până la Kiev”.

Sursă:

William Taubman, „Hrușciov - Omul și epoca sa”, Editura Meteor, 2017